Metoda taierilor succesive…
sau metoda “taie si lasa sa creasca”, asa cum mai este cunoscuta, constituie tehnica de capatai, cea mai veche si cea mai uzitata, pentru realizarea unui bonsai. Dupa cum o spune si numele, consta in mai multe taieri ce se executa de-a lungul anilor, in vederea obtinerii unui trunchi (initial) si a catorva ramuri principale, ce vor constitui structura de baza a viitorului copacel..
Trebuie sa stim de la bun inceput ca metoda este una mare consumatoare de timp, se poate intinde pe parcursul a 5-10 ani, sau chiar mai mult, in functie si de ritmul de crestere a speciei alese. Din acest motiv, este indicat ca planta in cauza sa se afle direct in pamant, daca nu pana la definitivarea structurii, macar in primii ani. Ulterior, poate fi mutata intr-o ladita de lemn sau vas de antrenament.
Materialul de pornire poate fi atat o banala samanta, cat si un butas.
Ca sa o luam cu inceputul, sa consideram o samanta pusa direct in gradina din spatele casei. E primavara, aceasta a incoltit si deja se vad primele frunzulite ale tinerei plante. Va fi lasata sa creasca liber 1-2 ani, indiferent de inaltimea la care va ajunge; aceasta este nesemnificativa. Ceea ce ne intereseaza, este grosimea tulpinii. Cand aceasta ajunge cat degetul mic (sa zicem), iar scoarta s-a maturizat, atunci vom sti ca putem interveni. Indiferent ca vorbim de primavara primului an sau a celui de-al doilea, vom salta planta din pamant, vom tunde radacinile astfel incat sa stimulam aparitia de ramificatii active cat mai aproape de trunchi, iar pe tulpina plantei vom aplica o taiere deasupra unuia dintre mugurii existenti. Daca este un conifer, taierea se va face imediat deasupra unei ramuri purtatoare de frunze, care va fi legata cu sarma si orientata in sus. Apoi, planta se pune la loc in pamant si va fi lasata in pace pana in primavara urmatoare.
Vom observa ca taierea efectuata a stimulat activarea mai multor muguri latenti, iar din mugurele de varf, ales de noi, se dezvolta o ramura ca o continuare a trunchiului. Daca orientarea acesteia nu se incadreaza in silueta dorita de noi, poate fi ajustata pozitionand-o cu sarma. Aceasta va fi data jos candva dupa fixarea ramurii, dar inainte de a se incastra in scoarta.
In primavara urmatoare (sa zicem anul 3), deja vor fi aparut noi ramurele, iar trunchiul se va fi ingrosat. Vom proceda din nou la saltarea plantei, ocazie cu care vom constata ca radacinile active sunt mult mai aproape de trunchi si mai compacte. Cu toate acestea, le vom tunde din nou, dar taierile pot fi mai putin drastice de data aceasta si mai selective. La suprafata, vom reduce iarasi masiv (ca si in anul trecut), pastrand strict ce ne intereseaza: un nou varf pentru trunchi si eventual o viitoare ramura principala. Planta va reintra intr-un regim de crestere libera, insa nu este interzis sa folosim sarma ici-colo daca avem de pozitionat ramuri.
Anul urmator vom observa ca trunchiul incepe sa prinda contur si sa capete credibilitate Totul se datoreaza cresterii libere dintre tunderi si faptului ca prin taierile din anii anteriori noi am stabilit traseul energiei in planta, nelasand asta la voia intamplarii. Vom continua in aceeasi maniera, taind drastic si pastrand doar un nou varf si o eventuala noua ramura principala. Si iarasi va fi lasata sa creasca liber pana in anul urmator, indiferent cat de labartata ar ajunge sa arate. Esential acum nu este aspectul, ci sanatatea si vigoarea plantei, forta de a produce cat mai multe ramuri. Pentru asta, e nevoie de energie; iar energia atrasa in varfuri, va duce implicit si la ingrosarea si maturizarea trunchiului. Deja trunchiul „a inceput sa semene”, iar ramurile principale se maturizeaza si se incarca de ramificatii secundare. Chiar daca suntem tentati sa pastram mai mult de aceasta data, va trebui sa taiem la fel de scurt ca-n anii trecuti, nelasand decat strictul necesar. In acelasi timp, vom verifica si radacinile care vor fi si ele scurtate. Din acest moment, pomisorul (si-a castigat acest nume, pentru ca deja incepe sa arate ca unul) poate fi plantat intr-un vas. Avem ceea ce ne-am propus sa obtinem prin tehnica taierilor succesive, adica un trunchi credibil si cateva ramuri principale. In anul urmator, vom sesiza ca planta nu s-a mai dezvoltat atat de puternic ca-n pamant, nu vom mai avea lastari puternici si inalti, ci ramurele mai fine si mai delicate.
Dar odata ajunsi in acest punct, asta ne si intereseaza: ramurele fine, delicate si cat mai dese, pentru a putea incepe sa facem delimitarile in coroana, pentru a stabili spatiile negative, pentru a compacta frunzisul, s.a. De-aici incolo, ne stau la dispozitie toate celelalte tehnici de formare (tunderi si ciupiri pentru obtinerea ramificatiilor tertiare, ramuri de sacrificiu pentru stimularea locala, legarea cu sarma, defolierea, tehnici de imbatranire artificiala, s.a.m.d.) pentru a incepe munca de finisare, activitate ce va da personalitate copacelului.
Probabil ca multi dintre cei ce au avut rabdarea sa citeasca pana aici, acum deja au concluzionat: „Sa fie de capul lor! Nu stau io 5 ani sa tai la vreascuri ca sa fac un trunchi si abia dupa aia sa ma chinui sa-l fac sa arate ca un bonsai…”
Este adevarat, dar: 1. bonsaiul nu este pentru oameni grabiti; 2. in bonsai placerea e data de calatorie, nu de locul in care vrei sa ajungi.
Metoda reducerii
Este o alta metoda de realizare a unui bonsai, folosita la fel de des ca si metoda taierilor succesive. Daca prin taierile succesive urmaream dezvoltarea sau cresterea dirijata a unei plante tinere astfel incat, la final, aceasta sa aiba silueta unui copacel, prin metoda prezentata aici urmarim reducerea (evident ) unei plante deja mature, eliminand portiuni din aceasta astfel incat din materialul ramas sa putem forma o baza de pornire pentru viitorul bonsai. Este cumva invers fata de prima metoda: daca acolo cultivam noi, cresteam noi, dirijam noi, o planta care sa ajunga sa arate a bonsai, aici micsoram prin eliminarea unor parti dintr-o planta deja crescuta liber (in natura sau in pepiniere), in asa fel incat sa ramanem cu „ceva” care sa ne permita formarea in continuare a unui bonsai.
O alta diferenta majora este data de materialul caruia i se adreseaza cele doua metode: prima – unei plante tinere (din samanta sau butas), a doua – unei plante deja mature (din natura sau din pepiniera).
Prima conditie – esentiala – pentru a putea aplica aceasta tehnica, este capacitatea de a gasi un material adecvat, altfel spus capacitatea „de a vedea bonsaiul din orice tufa”. Fara un ochi format, putem face placute plimbari in natura, sau putem lua la rand toate centrele de gradinarit din localitate si sa ne intoarcem acasa tot cu mana goala. Sau, tot datorita unui ochi neantrenat, sa cadem in extrema cealalta si sa aducem acasa toate vreascurile iesite in cale. De preferat ar fi prima varianta: atunci cand nu suntem siguri, mai bine nu luam nimic. In felul acesta nici nu ne incarcam cu material inutil, nici nu privam padurile de viitori copaci frumosi.
Trecand la descrierea tehnicii, sa consideram ca am dat peste un arbust deja dezvoltat, a carui baza are tot ce dorim la un bonsai: ramificatii ale radacinii, trunchi cu un diametru considerabil, scoarta imbatranita si suficiente ramuri bazale, care sa ne permita alegerea unui viitor trunchi. Ceva de genul:
Bun, am gasit planta, ne place, am vazut eventualul bonsai din ea, ce facem in continuare?
Daca vorbim de un yamadori, este indicat ca primele manevre sa fie facute pe loc (in camp); daca e o planta dintr-un centru de gradinarit, evident c-o vom lua acasa si o vom lucra acolo. Indiferent de caz, vom elimina ramurile pe care nu le consideram necesare in formarea viitorului copacel si aplicam o taiere a radacinilor, de jur imprejurul plantei. Indicat ar fi sa nu ne atingem acum de radacinile de adancime, pentru a nu stresa in plus planta. In acest mod, vom imparti reducerea radacinilor in doua etape, eliminandu-le pe cele de adancime in momentul in care cele laterale deja au format noi ramificatii active
Cea mai buna perioada in care se pot face aceste lucrari este la sfarsitul iernii, sau primavara devreme. In cele din urma, vom ramane cu ceva de genul a ce se vede in imagine Observati ca au fost eliminate ramuri groase si foarte groase, deasupra fiecarei taieturi fiind pastrata ramura (sau un sector din ramura) cea mai subtire dintre cele disponibile, astfel ca deja se poate sesiza silueta unui trunchi cu o conicitate destul de pronuntata. Se toaleteaza locul fiecarei taieturi si se sigileaza ranile. Dupa toate acestea, ceea ce ramane ar trebui sa arate cam asa
In primavara urmatoare, deja vor fi aparut o puzderie de noi lastari, iar radacinile tunse se vor fi ramificat Acum vom putea taia si radacinile de adancime si vom salta planta. Lastarii aparuti peste an se indeparteaza, dar ii vom pastra pe cei aparuti in perimetrul ranilor mari pentru ca vor ajuta la inchiderea mai rapida si mai curata a acestora. Vom pune planta intr-o ladita de lemn, cu un substrat cat mai aerisit, ocazie cu care putem ajusta si unghiul de plantare, daca este cazul (de cele mai multe ori, ESTE! )
In continuare, vom lasa lastarii din jurul ranilor sa se dezvolte cat mai liber, pentru a grabi formarea calusului. Vom indeparta periodic lastarii ce apar in locuri inadecvate, pentru a nu risipi energia Acest proces poate dura cativa ani buni, diferenta fiind facuta de ritmul de crestere specific fiecarei specii in parte.
Pe parcurs, putem elimina gradual lastarii de sacrificiu pe care i-am folosit pentru accelerarea vindecarii ranilor, pastrandu-i doar pe cei ce vor deveni ramuri principale. Acestia pot fi deja pozitionati cu ajutorul sarmei, pentru a se fixa cat sunt relativ subtiri. Ingrosarea lor se va obtine tot cu ajutorul unor lastari de sacrificiu, care vor fi lasati sa creasca de undeva de pe ramurile principale. Dar indiferent cat timp ar dura totul, la final ar trebui sa obtinem ceva apropiat de schita din imagine
Din acest punct, vom trece la stimularea ramificatiilor fine (secundare/tertiare), la micsorarea distantelor internodale, la compactarea frunzisului si micsorarea dimensiunii frunzelor, la stabilirea spatiilor negative Schita prezentata este minimala, rezumandu-ma strict la ramurile laterale pentru o mai usoara intelegere. Evident ca vor exista si ramuri fata/spate stabilite si pozitionate dupa aceleasi criterii ca la cele laterale.
Dezvoltand un pic, copacelul nostru ar trebui sa se incadreze in silueta celui din imagine
Trebuie inteles ca nici prin aplicarea acestei tehnici nu se obtin bonsai peste noapte. Chiar daca unii sunt de parere ca este o metoda „mai rapida” decat cea a taierilor succesive, pe motiv ca trunchiul se obtine la modul „instant”, vindecarea ranilor sau formarea ramurilor principale poate dura ani bunicei.
sau metoda “taie si lasa sa creasca”, asa cum mai este cunoscuta, constituie tehnica de capatai, cea mai veche si cea mai uzitata, pentru realizarea unui bonsai. Dupa cum o spune si numele, consta in mai multe taieri ce se executa de-a lungul anilor, in vederea obtinerii unui trunchi (initial) si a catorva ramuri principale, ce vor constitui structura de baza a viitorului copacel..
Trebuie sa stim de la bun inceput ca metoda este una mare consumatoare de timp, se poate intinde pe parcursul a 5-10 ani, sau chiar mai mult, in functie si de ritmul de crestere a speciei alese. Din acest motiv, este indicat ca planta in cauza sa se afle direct in pamant, daca nu pana la definitivarea structurii, macar in primii ani. Ulterior, poate fi mutata intr-o ladita de lemn sau vas de antrenament.
Materialul de pornire poate fi atat o banala samanta, cat si un butas.
Ca sa o luam cu inceputul, sa consideram o samanta pusa direct in gradina din spatele casei. E primavara, aceasta a incoltit si deja se vad primele frunzulite ale tinerei plante. Va fi lasata sa creasca liber 1-2 ani, indiferent de inaltimea la care va ajunge; aceasta este nesemnificativa. Ceea ce ne intereseaza, este grosimea tulpinii. Cand aceasta ajunge cat degetul mic (sa zicem), iar scoarta s-a maturizat, atunci vom sti ca putem interveni. Indiferent ca vorbim de primavara primului an sau a celui de-al doilea, vom salta planta din pamant, vom tunde radacinile astfel incat sa stimulam aparitia de ramificatii active cat mai aproape de trunchi, iar pe tulpina plantei vom aplica o taiere deasupra unuia dintre mugurii existenti. Daca este un conifer, taierea se va face imediat deasupra unei ramuri purtatoare de frunze, care va fi legata cu sarma si orientata in sus. Apoi, planta se pune la loc in pamant si va fi lasata in pace pana in primavara urmatoare.
Vom observa ca taierea efectuata a stimulat activarea mai multor muguri latenti, iar din mugurele de varf, ales de noi, se dezvolta o ramura ca o continuare a trunchiului. Daca orientarea acesteia nu se incadreaza in silueta dorita de noi, poate fi ajustata pozitionand-o cu sarma. Aceasta va fi data jos candva dupa fixarea ramurii, dar inainte de a se incastra in scoarta.
In primavara urmatoare (sa zicem anul 3), deja vor fi aparut noi ramurele, iar trunchiul se va fi ingrosat. Vom proceda din nou la saltarea plantei, ocazie cu care vom constata ca radacinile active sunt mult mai aproape de trunchi si mai compacte. Cu toate acestea, le vom tunde din nou, dar taierile pot fi mai putin drastice de data aceasta si mai selective. La suprafata, vom reduce iarasi masiv (ca si in anul trecut), pastrand strict ce ne intereseaza: un nou varf pentru trunchi si eventual o viitoare ramura principala. Planta va reintra intr-un regim de crestere libera, insa nu este interzis sa folosim sarma ici-colo daca avem de pozitionat ramuri.
Anul urmator vom observa ca trunchiul incepe sa prinda contur si sa capete credibilitate Totul se datoreaza cresterii libere dintre tunderi si faptului ca prin taierile din anii anteriori noi am stabilit traseul energiei in planta, nelasand asta la voia intamplarii. Vom continua in aceeasi maniera, taind drastic si pastrand doar un nou varf si o eventuala noua ramura principala. Si iarasi va fi lasata sa creasca liber pana in anul urmator, indiferent cat de labartata ar ajunge sa arate. Esential acum nu este aspectul, ci sanatatea si vigoarea plantei, forta de a produce cat mai multe ramuri. Pentru asta, e nevoie de energie; iar energia atrasa in varfuri, va duce implicit si la ingrosarea si maturizarea trunchiului. Deja trunchiul „a inceput sa semene”, iar ramurile principale se maturizeaza si se incarca de ramificatii secundare. Chiar daca suntem tentati sa pastram mai mult de aceasta data, va trebui sa taiem la fel de scurt ca-n anii trecuti, nelasand decat strictul necesar. In acelasi timp, vom verifica si radacinile care vor fi si ele scurtate. Din acest moment, pomisorul (si-a castigat acest nume, pentru ca deja incepe sa arate ca unul) poate fi plantat intr-un vas. Avem ceea ce ne-am propus sa obtinem prin tehnica taierilor succesive, adica un trunchi credibil si cateva ramuri principale. In anul urmator, vom sesiza ca planta nu s-a mai dezvoltat atat de puternic ca-n pamant, nu vom mai avea lastari puternici si inalti, ci ramurele mai fine si mai delicate.
Dar odata ajunsi in acest punct, asta ne si intereseaza: ramurele fine, delicate si cat mai dese, pentru a putea incepe sa facem delimitarile in coroana, pentru a stabili spatiile negative, pentru a compacta frunzisul, s.a. De-aici incolo, ne stau la dispozitie toate celelalte tehnici de formare (tunderi si ciupiri pentru obtinerea ramificatiilor tertiare, ramuri de sacrificiu pentru stimularea locala, legarea cu sarma, defolierea, tehnici de imbatranire artificiala, s.a.m.d.) pentru a incepe munca de finisare, activitate ce va da personalitate copacelului.
Probabil ca multi dintre cei ce au avut rabdarea sa citeasca pana aici, acum deja au concluzionat: „Sa fie de capul lor! Nu stau io 5 ani sa tai la vreascuri ca sa fac un trunchi si abia dupa aia sa ma chinui sa-l fac sa arate ca un bonsai…”
Este adevarat, dar: 1. bonsaiul nu este pentru oameni grabiti; 2. in bonsai placerea e data de calatorie, nu de locul in care vrei sa ajungi.
Metoda reducerii
Este o alta metoda de realizare a unui bonsai, folosita la fel de des ca si metoda taierilor succesive. Daca prin taierile succesive urmaream dezvoltarea sau cresterea dirijata a unei plante tinere astfel incat, la final, aceasta sa aiba silueta unui copacel, prin metoda prezentata aici urmarim reducerea (evident ) unei plante deja mature, eliminand portiuni din aceasta astfel incat din materialul ramas sa putem forma o baza de pornire pentru viitorul bonsai. Este cumva invers fata de prima metoda: daca acolo cultivam noi, cresteam noi, dirijam noi, o planta care sa ajunga sa arate a bonsai, aici micsoram prin eliminarea unor parti dintr-o planta deja crescuta liber (in natura sau in pepiniere), in asa fel incat sa ramanem cu „ceva” care sa ne permita formarea in continuare a unui bonsai.
O alta diferenta majora este data de materialul caruia i se adreseaza cele doua metode: prima – unei plante tinere (din samanta sau butas), a doua – unei plante deja mature (din natura sau din pepiniera).
Prima conditie – esentiala – pentru a putea aplica aceasta tehnica, este capacitatea de a gasi un material adecvat, altfel spus capacitatea „de a vedea bonsaiul din orice tufa”. Fara un ochi format, putem face placute plimbari in natura, sau putem lua la rand toate centrele de gradinarit din localitate si sa ne intoarcem acasa tot cu mana goala. Sau, tot datorita unui ochi neantrenat, sa cadem in extrema cealalta si sa aducem acasa toate vreascurile iesite in cale. De preferat ar fi prima varianta: atunci cand nu suntem siguri, mai bine nu luam nimic. In felul acesta nici nu ne incarcam cu material inutil, nici nu privam padurile de viitori copaci frumosi.
Trecand la descrierea tehnicii, sa consideram ca am dat peste un arbust deja dezvoltat, a carui baza are tot ce dorim la un bonsai: ramificatii ale radacinii, trunchi cu un diametru considerabil, scoarta imbatranita si suficiente ramuri bazale, care sa ne permita alegerea unui viitor trunchi. Ceva de genul:
Bun, am gasit planta, ne place, am vazut eventualul bonsai din ea, ce facem in continuare?
Daca vorbim de un yamadori, este indicat ca primele manevre sa fie facute pe loc (in camp); daca e o planta dintr-un centru de gradinarit, evident c-o vom lua acasa si o vom lucra acolo. Indiferent de caz, vom elimina ramurile pe care nu le consideram necesare in formarea viitorului copacel si aplicam o taiere a radacinilor, de jur imprejurul plantei. Indicat ar fi sa nu ne atingem acum de radacinile de adancime, pentru a nu stresa in plus planta. In acest mod, vom imparti reducerea radacinilor in doua etape, eliminandu-le pe cele de adancime in momentul in care cele laterale deja au format noi ramificatii active
Cea mai buna perioada in care se pot face aceste lucrari este la sfarsitul iernii, sau primavara devreme. In cele din urma, vom ramane cu ceva de genul a ce se vede in imagine Observati ca au fost eliminate ramuri groase si foarte groase, deasupra fiecarei taieturi fiind pastrata ramura (sau un sector din ramura) cea mai subtire dintre cele disponibile, astfel ca deja se poate sesiza silueta unui trunchi cu o conicitate destul de pronuntata. Se toaleteaza locul fiecarei taieturi si se sigileaza ranile. Dupa toate acestea, ceea ce ramane ar trebui sa arate cam asa
In primavara urmatoare, deja vor fi aparut o puzderie de noi lastari, iar radacinile tunse se vor fi ramificat Acum vom putea taia si radacinile de adancime si vom salta planta. Lastarii aparuti peste an se indeparteaza, dar ii vom pastra pe cei aparuti in perimetrul ranilor mari pentru ca vor ajuta la inchiderea mai rapida si mai curata a acestora. Vom pune planta intr-o ladita de lemn, cu un substrat cat mai aerisit, ocazie cu care putem ajusta si unghiul de plantare, daca este cazul (de cele mai multe ori, ESTE! )
In continuare, vom lasa lastarii din jurul ranilor sa se dezvolte cat mai liber, pentru a grabi formarea calusului. Vom indeparta periodic lastarii ce apar in locuri inadecvate, pentru a nu risipi energia Acest proces poate dura cativa ani buni, diferenta fiind facuta de ritmul de crestere specific fiecarei specii in parte.
Pe parcurs, putem elimina gradual lastarii de sacrificiu pe care i-am folosit pentru accelerarea vindecarii ranilor, pastrandu-i doar pe cei ce vor deveni ramuri principale. Acestia pot fi deja pozitionati cu ajutorul sarmei, pentru a se fixa cat sunt relativ subtiri. Ingrosarea lor se va obtine tot cu ajutorul unor lastari de sacrificiu, care vor fi lasati sa creasca de undeva de pe ramurile principale. Dar indiferent cat timp ar dura totul, la final ar trebui sa obtinem ceva apropiat de schita din imagine
Din acest punct, vom trece la stimularea ramificatiilor fine (secundare/tertiare), la micsorarea distantelor internodale, la compactarea frunzisului si micsorarea dimensiunii frunzelor, la stabilirea spatiilor negative Schita prezentata este minimala, rezumandu-ma strict la ramurile laterale pentru o mai usoara intelegere. Evident ca vor exista si ramuri fata/spate stabilite si pozitionate dupa aceleasi criterii ca la cele laterale.
Dezvoltand un pic, copacelul nostru ar trebui sa se incadreze in silueta celui din imagine
Trebuie inteles ca nici prin aplicarea acestei tehnici nu se obtin bonsai peste noapte. Chiar daca unii sunt de parere ca este o metoda „mai rapida” decat cea a taierilor succesive, pe motiv ca trunchiul se obtine la modul „instant”, vindecarea ranilor sau formarea ramurilor principale poate dura ani bunicei.