Bonsai - istoric
Cresterea bonsailor isi are radacinile adanc infipte in timp, fiind imposibil de precizat momentul exact al nasterii sale. Se pare ca a aparut pe teritoriul Chinei, in timpul dinastiei Tang (618 – 907). Totusi, o legenda plaseaza nasterea acestei arte mai inapoi in timp, in dinastia Han (206 ien – 220 en). Se spune ca un imparat a transformat curtea palatului sau intr-o reproducere miniaturala a intregului imperiu, astfel incat de la fereastra sa-l poata contempla in intregime. Peisajul era atat de riguros in detalii incat cuprindea toate dealurile, muntii, raurile si lacurile existente in realitate, precum si padurile, care erau realizate din copaci in miniatura. Numai imparatul avea dreptul sa detina un asemenea peisaj in miniatura. Daca vreun supus ar fi fost descoperit ca are in posesie chiar si un singur copacel, ar fi fost considerat o amenintare pentru imperiu si condamnat la moarte. O alta legenda vorbeste despre un poet din aceeasi perioada, care s-ar fi retras pe domeniul sau pentru a cultiva crizanteme in ghivece, ocupatie din care ar fi derivat si cresterea copaceilor in vase. Este imposibil de aflat cu exactitate cand a aparut aceasta arta. Insa, este cert faptul ca trebuie sa multumim orientului indepartat pentru ca ne-a daruit-o.
Prima atestare documentara a existentei bonsailor inca din antichitate, o constituie doua picturi murale descoperite in mormantul printului Zhang Huai, care a murit in anul 706, deci, in timpul dinastiei Tang. In prima este reprezentat un slujitor ce tine in maini un peisaj in miniatura, iar in cea de-a doua, un altul care are in maini un copacel plantat intr-un vas plat.
Realizarea de peisaje miniaturale (Penjing = peisaj in tava, in chineza) a luat amploare in timpul dinastiei Song (960 – 1279), creatiile devenind din ce in ce mai complexe si mai rafinate din punct de vedere artistic, pentru ca in anii de inceput ai dinastiei Qing (1644 – 1911) sa se vorbeasca deja de o arta devenita foarte populara, tot acum aparand si primele manuale. Cum era de asteptat, odata cu raspandirea artei au aparut diferite scoli si curente, cultivate de maestrii fondatori si perpetuate de discipolii acestora care, in cele mai multe cazuri, erau descendentii directi ai maestrilor. Formele abordate in compozitiile lor, erau abstracte, chiar suprarealiste, bonsaii si peisajele realizate la acea vreme reprezentand pasari fantastice, dragoni cu trupul contorsionat, palcuri de nori sau chiar ideograme. Aceasta caracteristica s-a pastrat pana-n ziua de azi, amprenta suprarealismului putand fi sesizata si in creatiile chinezesti contemporane. Cunostintele erau pastrate cu sfintenie si protejate in interiorul clanurilor sau familiilor si doar acei care faceau dovada unei inalte valori spirituale puteau accede la acestea. Motivatia era simpla: penjing este mai mult decat un colt din natura, este o frantura din sufletul creatorului sau. Ori pentru o creatie de valoare, trebuie sa ai un caracter pe masura.
Deci, e unanim acceptat faptul ca leaganul artei bonsai este China.
Bine, atunci de ce cand auzim cuvantul „bonsai” primul lucru care ne vine in minte e Japonia si nicidecum China? Motivul il aflam tot intorcandu-ne in timp.
In perioada Heian (794 – 1191), Japonia si-a trimis solii in tara vecina, pentru a studia budismul, arhitectura, artele si literatura. Astfel, a importat o mare parte a culturii chineze. Se pare ca acesta este momentul in care a patruns in Japonia si arta cultivarii copacilor in vase de ceramica. Desi aceasta a fost initial apanajul nobilimii, bonsaii putand fi admirati exclusiv pe domeniile elitei sociale, cu timpul, ei au devenit accesibili si claselor de mijloc, pe parcursul perioadei Muromachi – sec. al XIV-lea – ajungand sa fie parte integranta a culturii japoneze.
Perioada Edo – sec. al XVI-lea – marcheaza o larga deschidere a acestei arte catre toate clasele sociale, de-acum putandu-se bucura de frumusetea bonsailor orice membru al societatii, indiferent de rangul sau. Se pare ca tot in aceasta perioada au aparut si primele concursuri de maiestrie in faurirea vaselor de ceramica pentru bonsai.
Secolul al XVIII-lea reprezinta perioada in care arta bonsai a atins cele mai inalte culmi in Japonia, fiind extrem de pretuita. Maestrii acestor vremuri au aprofundat-o si rafinat-o, batatorind drumul celor ce aveau sa o duca mai departe, catre ceea ce a ajuns sa fie arta bonsai contemporana. Au fost stabilite stiluri, s-au diversificat si perfectionat tehnici, atentia acordata detaliului a fost impinsa spre un nivel atat de inalt incat se confunda cu cea a bijutierului. Dar acesti bijutieri prelucrau un alt fel de aur – lemnul viu.
Spre deosebire de chinezi, care simteau o atractie catre formele fantastice, la artistii japonezi s-a observat tendinta – cultivata de-a lungul generatiilor – de a crea reproduceri cat mai fidele ale naturii. Bonsaii japonezi, indiferent de categoria sau stilul din care fac parte, imita formele copacilor seculari intalniti in natura. Se spune ca daca, privind un bonsai, iti vine sa te asezi la umbra lui, inseamna ca artistul si-a facut bine treaba.
Perioada contemporana a adus, daca se mai putea, noi deschideri, noi posibilitati si noi rafinamente artei bonsai. In primele decenii ale sec. XX au inceput sa se fabrice si sa se comercializeze cele dintai unelte speciale pentru bonsai.
Exponentilor sai de marca, mari maestri si spirite inalte in acelasi timp, care cu generozitate ne-au dezvaluit secretele acestei minunate arte milenare, le datoram faptul ca azi putem admira bonsaii oriunde pe mapamond. Japonia si-a deschis larg portile lasandu-ne nu numai sa privim uimiti aceste nestemate create de om si de natura deopotriva, ci si sa invatam sa daruim o parte din noi, incercand sa le faurim la randu-ne, dupa puterea sufletului nostru.
Ma abtin sa astern vreun nume de teama de a nu uita vreun altul la fel de merituos, dar si din convingerea ca nu recunoastere cauta acesti parinti contemporani ai bonsaiului. Ceea ce daruiesc domniile lor pasionatilor de bonsai, nu are pret; poate singura rasplata ar fii sa incercam sa meritam darul.
Asta ma duce cu gandul la o veche si inteleapta vorba japoneza care spune ca un bonsai nu se poate vinde. El trebuie – intotdeauna – daruit, pentru ca este nepretuit.
In concluzie, putem spune ca daca samanta de bonsai a incoltit in pamantul Chinei, acesta si-a deschis florile pe taramul Japoniei, iar parfumul lor se face simtit in toata lumea.
Stiluri bonsai
Clasificarea bonsailor dupa stiluri a inceput in Japonia cu sute de ani in urma.
De fapt, ce este stilul unui bonsai? Stilul defineste, in principal, forma spre care este condus copacelul, iar in unele cazuri, dupa cum vom vedea, se refera si la numarul de trunchiuri.
Daca initial lucrurile au fost simple, existand doar trei stiluri (vertical, inclinat si cascada), ulterior au inceput sa se complice, subcategorii ale acestor trei forme devenind stiluri de sine statatoare sau, pur si simplu, aparand alte stiluri cu totul noi. Eu sunt de parere ca acest proces nu poate fi considerat ca finalizat nici la ora actuala. In functie de curentele existente sau de zone geografice, se poate observa tendinta de promovare a unor stiluri noi (vezi stilul umbrela, flacara sau cel african – varf plat, care aminteste de profilul arborilor de acacia din savana). Deci, cand vorbim de stiluri, nu ne referim la o clasificare riguroasa si irevocabila, ci mai degraba la un nucleu de forme considerate „de baza”, in jurul caruia graviteaza subdiviziuni de forme hibride, mai mult sau mai putin consacrate.
Pentru a se incadra intr-un stil anume, bonsaiul trebuie sa intruneasca anumite conditii legate de pozitia, forma si numarul trunchiurilor, numarul ramurilor si felul in care acestea pornesc din trunchi, aspectul general al coroanei si foliajului, existenta sau nu, a unor zone de lemn mort, etc. Cine a stabilit aceste reguli si cand? Pai, lucrurile s-au petrecut un pic altfel. In general, stilurile imita formele arborilor intalniti in natura, acestea fiind preluate in incercarea omului de a crea o copie cat mai fidela. Insa, incepand cu aparitia si dezvoltarea scolilor de arta bonsai, s-a produs o separare si diversificare a stilurilor ca urmare a viziunii diferite a maestrilor ce le conduceau si a specializarii acestora in anumite forme si pe anumite specii. Aceste „particularitati” au fost preluate si perpetuate de discipolii din scolile respective. In alta ordine de idei, de-a lungul timpului, o forma sau alta a fost mai „la moda” la un moment dat. Lucrandu-se intens pe aceasta, stilul respectiv a fost aprofundat si rafinat, unii artisti realizand adevarate piese de rezistenta. Generatiile urmatoare, in dorinta de a atinge acelasi nivel de maiestrie, au incercat sa respecte proportiile, „sa imite” acele opere de arta. Astfel au aparut seturi de reguli, specifice fiecarui stil, ce trebuie respectate pentru ca un bonsai sa poata fi incadrat intr-unul din ele.
Aceleasi reguli (concomitent cu alte moduri de departajare) sunt avute in vedere si de judecatorii ce evalueaza bonsaii in cadrul concursurilor/expozitiilor, in functie de respectarea acestora acordand puncte si stabilindu-se ierarhii. Japonezii sunt extrem de exigenti si rigurosi in ce priveste incadrarea unui bonsai intr-un stil; tin cont de pozitia exacta si ordinea ramurilor, de unghiul acestora fata de trunchi sau de axe imaginare, de masa si repartizarea foliajului, etc. Occidentalii privesc cu mai multa lejeritate aceste aspecte, considerand ca exagerarea lor ar putea duce la pierderea farmecului activitatii de formare a copacelului, opinie pe care o sustin si eu.
De ce sunt necesare stilurile? Teoretic, nu sunt necesare decat pentru clasificarea bonsailor. Nu spune nimeni (nici chiar japonezii) ca nu poti realiza un bonsai deosebit si valoros, fara ca acesta sa se incadreze intr-un stil anume. Dar daca tii neaparat sa ai un exemplar care sa reprezinte un stil, atunci la formarea sa trebuie sa respecti regulile stilului respectiv.
Avand in vedere ca si la ora actuala parerile sunt impartite cu privire la stilurile principale si cele secundare (unii considera 5 stiluri principale, altii 7, din care ar deriva celelalte stiluri secundare), nu voi insista asupra acestui aspect, ci le voi prezenta succesiv pe cele mai des intalnite. Mentionez ca ceea ce urmeaza este o simpla descriere sumara, fara alte pretentii.
1. Dupa pozitia si forma trunchiului se disting urmatoarele stiluri:
CHOKKAN (perfect vertical) – este caracterizat de forma dreapta a trunchiului si de pozitia verticala. Conicitatea acestuia trebuie sa fie evidenta. Prima ramura se situeaza de regula la 1/4 – 1/3 din inaltimea trunchiului, celelalte rasfirandu-se in mod uniform (astfel incat sa nu-si fure lumina una alteia), grosimea si lungimea lor, precum si distanta dintre ele, micsorandu-se pe masura ce se apropie de varf. Nebari (portiunea vizibila a radacinilor) trebuie sa fie uniform repartizata in jurul bazei trunchiului iar ramificatiile sale sa nu se intersecteze. Un astfel de bonsai trebuie sa exprime forta, stabilitate, serenitate. Imita copacii solitari din natura, care nu s-au luptat niciodata pentru vreun strop de ploaie sau de lumina.
MOYOGI (vertical neregulat) – desi trunchiul are o pozitie verticala, acesta pare ca serpuieste in drumul sau catre cer. Alternanta ramurilor este mai evidenta decat in primul caz, acestea rasarind intotdeauna din exteriorul curburii trunchiului. Proiectia varfului coroanei trebuie sa cada intotdeauna pe centrul bazei trunchiului (linia imaginara dintre baza si varful trunchiului sa fie verticala). Este cel mai popular stil si exprima nelinistea si forta dobandite in incercarea de-a atinge cerul.
HOKIDACHI (maturica) – stil caracterizat de un trunchi puternic, de o conicitate relativa (sau absenta), din care, de la acelasi nivel, de la aproximativ 1/3 din inaltimea totala, pornesc ramuri in toate directiile intr-un mod circular si cat mai uniform. Coroana are, de cele mai multe ori, aspectul unei emisfere. Acest stil este specific speciilor cu frunze cazatoare (in special artari si ulmi), nefiind indicat pentru conifere. Transmite un mesaj de perfectiune delicata, de plenitudine feminina, dar fara a feminiza caracterul speciei.
SHAKAN (trunchi inclinat) – trunchiul rasare din pamant la un anumit unghi si se inalta pastrandu-si aparent directia. Ramurile alterneaza rasfirandu-se in cautarea luminii. Prima dintre ele, de obicei, este orientata in sens opus inclinatiei trunchiului pentru a contrabalansa intreaga compozitie. Conicitatea trunchiului este evidenta iar nebari bine pus in valoare, pentru a da senzatia unei ancorari puternice. Trebuie avut grija ca bonsaiul sa nu para ca se rastoarna din vas.
KENGAI (cascada) – stil des intalnit si foarte apreciat, pretabil majoritatii speciilor, marcat de o paradoxala dezvoltare a plantei in jos, contrara tendintei firesti. Se intalnesc doua variante: fie trunchiul se dezvolta in sus pe un mic segment iar prima ramura este stimulata sa devina continuarea trunchiului dar orientata in jos, fie trunchiul este curbat si orientat in jos, iar din prima ramura se dezvolta o coroana la mica inaltime. Chiar daca des intalnit, stilul nu este unul usor de abordat (mai ales de catre incepatori). Dificultatea consta in mentinerea dezvoltarii in sens opus a plantei, contrara tendintei firesti a acesteia de a creste in sus. Imita copacii de pe stanci golase, care cresc in conditii dure. Desi pretabil tuturor speciilor, este mai indicat in cazul coniferelor (ce pot fi intalnite in etajele superioare alpine) dand veridicitate stilului. Pentru kengai se folosesc vase speciale, foarte inalte si cu suprafata mica, varful bonsaiului trebuind sa coboare sub baza vasului pentru a se incadra in stil.
HAN KENGAI (semi-cascada) – mult timp considerat ca o subdiviziune a stilului kengai, in cele din urma a fost acceptat ca stil de sine statator. Desi asemanator stilului precedent, de aceasta data varful bonsaiului nu trebuie sa coboare sub nivelul vasului, ci sa se incadreze undeva in intervalul dintre suprafata si baza acestuia. Imita atat copacii ce cresc in zone alpine cat si pe cei ce cresc in vecinatatea cursurilor de apa asupra carora se apleaca.
BUNJINGI (stilul literatilor sau liber) – acest stil reprezinta genul de copac care lupta in permanenta pentru supravietuire. In natura este intalnit in zonele cu aglomerari de copaci, unde lupta pentru o raza de lumina este atat de acerba incat arborele nu poate supravietui decat daca creste mai mult decat ceilalti din jurul sau. Trunchiul este contorsionat, foarte inalt si complet lipsit de ramuri. Din loc in loc se pot observa cioturile ramurilor moarte, care si-au facut datoria la vremea lor. Frunzisul este prezent doar in varful trunchiului, pe putinele ramuri existente, singurul loc unde soarele poate ajunge. Vasele folosite pentru bonsaii din acest stil sunt mici, evazate si rotunde. Desi exista corespondenti in natura, se crede ca acest stil a fost influentat de vechile picturi ale invatatilor chinezi (literati = invatati, eruditi). Alte surse, analizand cuvantul bunjingi si ideogramele antice chineze ce-l compun, dau o alta semnificatie, anume: incercare nereusita a unui elev la arte. Personal, prefer sa cred ca sursa stilului se afla in natura si nu in incercarea nereusita a unui viitor artist.
FUKINAGASHI (biciuit de vant) – un nume mai semnificativ decat acesta, nu cred sa existe. Indiferent de forma si pozitia trunchiului, de locul de origine al ramurilor, specific acestui stil este faptul ca toate ramurile au aceeasi orientare, lasand impresia ca vantul le-a modelat si le-a fixat in acea pozitie de-a lungul anilor. Imita copacii din natura care cresc pe faleze, in zonele de coasta, ori pe creste. Este pretabil oricarei specii, desi in cazul unora, artistul are un cuvant in plus de spus. Exprima bucuria de a trai liber, biruinta asupra vicisitudinilor.
BANKAN (trunchi incolacit) – trunchiul acestui bonsai este rasucit, curbat si contorsionat ca meandrele unui rau. Teoretic, acest lucru se poate petrece pe toata lungimea trunchiului, sau nu. Uneori se opreste sau se atenueaza inainte de punctul in care apar ramurile. Stilul este mai rar abordat. Nu exista un sens de rasucire a trunchiului, acesta putand avea schimbari de directie si de sens. Este un stil extrem de abstract (dupa canoanele japoneze), iar corespondentii din natura sunt la fel de rari. Uneori e confundat cu stilul takozukuri.
NEJIKAN (trunchi rasucit) – stil apropiat oarecum de bankan cu care, de foarte multe ori este, in mod total gresit, confundat. In acest caz, nu este vorba de contorsionari, ci de rasucirea trunchiului in jurul unei axe imaginare. Specific stilului este si faptul ca poate fi vorba de un singur trunchi, sau de mai multe. Acestea dau senzatia unei spirale. Trunchiurile, chiar daca foarte apropiate, nu fuzioneaza sau – cel putin – nu pe toata lungimea.
SHARIMIKI (trunchi dezgolit) – in acest caz, fasii din scoarta trunchiului sunt inlaturate. Tehnica se poate aplica pe toata lungimea trunchiului sau pe portiuni din acesta. Va ramane cu zone de lemn mort, cu rani expuse si nevindecate. Este un supravietuitor. Stilul este pretabil speciilor de conifere in special, care in conceptia japonezilor reprezinta barbatii. In functie de calibrul exemplarului, acest stil poate fi abordat si in cazul unei specii cu frunze cazatoare. Un artar, stejar, fag sau carpen batran, cu o constitutie masculina, va putea fi incadrat fara probleme in acest stil.
SABAMIKI (trunchi scobit) – este varianta dusa la extrem a stilului prezentat anterior. In acest caz, portiunea dezvelita a trunchiului este inlaturata. Tesutul tare este scobit, miezul trunchiului fiind eliminat. In natura, corespondentii acestui stil sunt copacii extrem de batrani al caror trunchi a putrezit la interior, sau cei loviti de traznet.
SHIDARE ZUKURI (plangator) – Este stilul ce imita copacii cu ramuri curgatoare. Salcia este cel mai elocvent exemplu, sau orice alta specie ce are varietatea „pendula”. Bonsaii din acest stil au siluete foarte delicate, aproape feminine.
2. Dupa pozitia si forma radacinilor:
NEAGARI (radacini expuse) – denumirea stilului spune – in mare – despre ce este vorba. Nu trebuie, insa, confundat cu radacinile aeriene. Neagari este stilizarea unui arbore caruia „i-a fugit pamantul de sub picioare”. In natura, copacii care au rezistat viiturilor sau care au aparut initial in subsuoara moale a unei stanci ce a fost spalata de ploi ulterior, reprezinta echivalentul acestui stil.
SEKI JOJU (radacini pe stanca) – stil foarte des abordat, este intr-adevar si foarte estetic. In acest caz, ramificatiile principale ale radacinilor sunt vizibile ca la stilul precedent, dar au ca suport o stanca (piatra). Radacinile urmeaza scobiturile pietrei, mulandu-se pe aceasta pana la contactul cu substratul. Regula de baza este ca intre piatra si radacina sa nu existe spatiu. De fapt, radacina trebuie sa para ca imbratiseaza piatra, se agata de ea. In natura, corespondenti pot fi intalniti atat in etajul de padure, cat si in zona alpina cu arbori solitari.
ISHI TSUKI (radacini in stanca) – Spre deosebire de stilul seki-joju, lipseste substratul. In acest stil, stanca este singura cu copacul. Copacul se hraneste din ea. Plantarea se face direct in crapaturile stancii. Nu trebuie inteles ca samanta se pune acolo! E nevoie de plante puternice si deja formate. Alegerea plantei si a pietrei pentru realizarea acestui stil, are un rol foarte important. Specia trebuie sa fie modesta, iar piatra sa fie generoasa. In natura, echivalentul stilului se gaseste in stancariile inalte, unde cate o samanta purtata de vant a gasit doi pumni de praf in care sa incolteasca.
3. Dupa numarul trunchiurilor:
IKADABUKI (stilul pluta) – desi nu e vorba de mai multe trunchiuri, incepem cu acesta. Practic, e vorba de un trunchi culcat pe o parte, care ajunge sa atinga solul pe toata lungimea sa, iar din ramurile existente pe partea opusa se dezvolta mai multe trunchiuri. Pe partea care atinge solul se dezvolta radacini. In natura este des intalnit, in cazul copacilor culcati la pamant de vanturi sau alunecari de teren, dar care nu vor sa cedeze.
SOKAN (trunchi geaman) – de multe ori intalnit si ca soju-kan. Japonezii impart frecvent acest stil, in functie de specia aleasa, in ”mama si fiica” sau „tata si fiul”. Este suficient sa mentionez ca e vorba de un trunchi principal si unul secundar, care rasar din aceeasi radacina. Ca regula de baza, trunchiul secundar (deci, mai subtire) va fi intotdeauna in planul indepartat. Repartizarea ramurilor respecta regula valabila la stilurile cu un singur trunchi. Nu vor exista ramuri care se intersecteaza, care rasar de la acelasi nivel (chiar daca de pe trunchiuri diferite), iar repartizarea acestora, de la varf catre baza, va respecta pe cat posibil sirul lui Fibonacci. Practic, trebuie sa tratam doua trunchiuri ca fiind unul singur.
SANKAN (trei trunchiuri) – trebuie retinut, in primul rand, ca regula trunchiului unic se aplica si in acest caz. Ramurile, indiferent de forma si pozitia trunchiurilor, trebuie sa emearga la fel ca in cazul unui singur trunchi; iar trunchiurile nu se pot separa de oriunde. Acest punct trebuie sa fie: ori la contactul cu solul, ori imediat deasupra acestuia. Deasemeni, trunchiul principal este in fata, iar celelalte in planuri secundare, indiferent ca sunt ambele intr-o parte sau in alta, ori ca incadreaza trunchiul principal.
KABUDACHI (trunchi multiplu) –descrie stilul cu mai multe trunchiuri (dupa regula numerelor impare 5,7,9, etc.) din aceeasi radacina. Ce trebuie retinut este faptul ca daca vrem mai multe trunchiuri, niciodata nu vom pastra un numar par. De ce? Intotdeauna va trebui sa existe un trunchi principal. Daca nu e suficienta aceasta explicatie, atunci intrebati-i pe japonezi! Ei au stabilit regula, cu sute de ani in urma.
NETSURANARI (trunchiuri din aceeasi radacina) – acest stil se refera la mai multe trunchiuri care rasar din acelasi fir de radacina (a se intelege aceeasi ramificatie). Ca sa intelegem mai bine, ar trebui sa ne gandim la speciile care dezvolta lastari direct din radacina, lastari la care renuntam (de cele mai multe ori). In cazul acestui stil lastarii trebuie sa rasara de pe aceeasi ramificatie a radacinii si sa fie dezvoltati ca noi trunchiuri. Este o variatie a stilului ikadabuki, cu care poate fi confundat, dar un ochi antrenat va sesiza intotdeauna diferenta.
YOSE UE (padure sau plantare in grup) – pentru realizarea acestui stil se folosesc mai multi copacei ce vor fi plantati intr-un vas comun. De obicei vasul este putin adanc si foarte larg; poate fi inlocuit cu o „placa”, o lespede pe care se vor monta copaceii, substratul urmand a fi acoperit cu muschi pentru a nu fi spalat cu ocazia udarii. Regula stilurilor cu trunchiuri multiple se pastreaza, in sensul ca numarul copacilor va fi intotdeauna impar, cei mai dezvoltati vor fi intotdeauna in fata sau spre centru, constituind piesele principale ale compozitiei, iar catre margini si in spate se vor monta copacei din ce in ce mai „nesemnificativi”. Totusi, rolul lor este foarte important: ei sunt „anonimii din culise”, cei ce dau stralucire „vedetelor”. La alegerea si aranjarea lor trebuie sa acordam aceeasi atentie ca la alegerea si aranjarea pieselor principale.
Dezambiguizarea esteticii in bonsai
Nu de putine ori mi-a fost dat sa vad persoane care, ajunse in fata unui bonsai, cad pe ganduri privind extatic �minunea�� Admira la modul cel mai sincer, se crucesc, dar intrebate ce le place, nu pot nici sa explice, nici sa-si explice. Cand intrebi �Ce va place la acest bonsai?�, ai deschis usa unei camere goale. Omul din fata ta e convins ca ii place ceea ce vede, dar abia acum realizeaza ca nu poate spune de ce. In cele din urma, vine aproape invariabil raspunsul: �E un copacel atat de delicat� Cum D-zeu poate ramane atat de mic?!�. Aaa, deci asta este
� Lumea vede un copacel.
De fapt, lumea vede o planta cu toate caracteristicile unui copac batran, dar care nu depaseste cativa cm si sta bine-mersi intr-un vas la fel de mic, in care sunt 2-3 polonice de pamant. E aproape utopic, frizeaza imposibilul, dar il are in fata ochilor! Si e viu!
Asa si trebuie sa fie, deoarece bonsaiul este, in realitate, o iluzie. Nu este vorba de plante pitice, nici de plante modificate genetic, ci vorbim de exemplare ale unor specii obisnuite care, odata ce-au incaput pe mana artistului, ajung sa evoce imaginea unui arbore secular. Bonsaiul este, daca vreti, o caricatura a unui copac, atata timp cat reusim sa intelegem caricatura fara incarcatura ei satirica. La fel ca in genul grafic, in bonsai se exagereaza anumite trasaturi si se incearca estomparea altora, pentru ca � in final � intregul sa transmita un mesaj clar. Sau cat mai clar� Pentru aceasta, artistul are la indemana o suma de elemente cu care poate jongla, iar in functie de priceperea sa, rezultatul este mai mult sau mai putin veridic. Insa, pana la transmiterea unui anumit mesaj si personalizarea creatiei, exista o serie de elemente ce ar trebui sa fie prezente la toti bonsaii. Pomeneam mai sus de caracteristicile unui copac batran. Cred eu ca acestea ar trebui sa fie elementele general valabile si necesare in realizarea oricarui bonsai. Voi incerca sa nu ma incurc in amanunte si sa le prezint doar pe cele STRICT necesare. Sper ca randurile ce urmeaza sa foloseasca in principal celor care privesc un bonsai si nu stiu la ce sa se uite mai intai, sau ce sa caute pentru a-l evalua la adevarata sa valoare.
ELEMENTE ESENTIALE
1. Radacinile vizibile � Nici un copac din natura nu poate ajunge la o varsta respectabila daca nu este bine ancorat in pamant. Iar aceasta senzatie de ancorare este data de existenta unor radacini cat mai puternice si cat mai numeroase la suprafata solului. In imaginile urmatoare se pot vedea exemple din natura http://farm4.static.flickr.com/3282/304 ... 34e217.jpg http://symonsez.files.wordpress.com/2009/01/roots.jpg La fel si in bonsai, planta trebuie sa para ca sta, ca este asezata, pe suprafata substratului. Un trunchi care iese din pamant precum un creion, nu va convinge niciodata privitorul ca are in fata un copac. Majoritatea artistilor considera existenta radacinilor vizibile ca fiind elementul cel mai important in realizarea unui bonsai.
2. Conicitatea trunchiului � Probabil ca v-ati saturat deja de cand tot auziti de aceasta notiune si va intrebati de ce-i atat de importanta. Totul pleaca de la felul cum suntem obisnuiti sa privim copacii din natura. http://www.srs.fs.usda.gov/4159/about/S ... s_pine.jpg http://www.science.doe.gov/SC-80/trail/ ... treesp.jpg Facand abstractie de conicitatea relativa a oricarui trunchi de copac, noi, oamenii, suntem obisnuiti sa-i privim de la baza. N-avem incotro, asa a lasat Dumnezeu lucrurile 
. Fara sa fim constienti de asta, creierul face automat legatura trunchi conic = copac inalt/batran ori de cate ori privim unul, la fel cum face lagatura intre un trunchi tubular si un copac tanar, de ex. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/c ... G_9790.jpg In bonsai, copaceii fiind expusi si priviti intotdeauna (sau asa ar trebui!) de la nivelul ochilor, este evident necesara accentuarea sau exagerarea conicitatii trunchiului, pentru a pastra acea impresie ca avem in fata un copac inalt/batran pe care-l privim (cum suntem noi obisnuiti) de la baza sa. Totul se petrece in �background�, in subconstient, dar nu putem nega aceste automatisme.
3. Scoarta � Aici nu cred ca este nevoie de prea multe explicatii. Pornind de la aceleasi �carari batatorite� existente intre ceea ce privim si felul in care interpreteaza creierul, este evident ca o scoarta cat mai imbatranita, fisurata si scorojita va evoca intotdeauna imaginea unui copac batran. http://www.lcbsbonsai.org/old%20live%20oak.jpg http://kjaersweb.dk/edith/pict/bark.jpeg Cu cat aceasta se intinde mai mult de pe trunchi pe ramurile principale, cu atat bonsaiul este mai credibil.
4. Spatiile negative � Sunt definite ca fiind locurile ramase libere intre ramurile purtatoare de frunzis (�pernite�, sau cum vreti sa le mai numim). Regretatul John Yoshio Naka a descris acest lucru intr-un mod inegalabil, in cateva cuvinte: �Pasarile trebuie sa poata zbura prin coroana unui bonsai�. Rupandu-ne de latura poetica, existenta acestor spatii are si o explicatie estetica, dar si una ce tine de fiziologia plantei, mai precis, de necesarul de lumina la nivelul coroanei. Estetic vorbind, trunchiul (sau franturi din acesta) trebuie sa se vada pana sus in coroana, pentru a da cursivitate creatiei, pentru a permite ochiului sa perceapa intreaga miscare a acestuia. Fiziologic, nicio ramura aflata imediat sub alta nu ar avea sanse de supravietuire, pentru ca ar fi umbrita in permanenta, nu si-ar putea indeplini rolul de elaborare a sevei (prin fotosinteza), iar in cele din urma planta ar renunta la un organ ineficient. Deci, coroanele incarcate, cu aspect de �gard viu�, in care lumina cu greu patrunde, sunt specifice exemplarelor tinere. La copacii in varsta, fiecare ramura principala are spatiul sau bine si vizibil delimitat. Ori, asta se urmareste si in bonsai: crearea iluziei unui copac batran 
. Cateva imagini: http://www.learnnc.org/lp/media/uploads ... e_oak1.jpg http://www.atree4me.com/images/live_oak.gif http://www.pbase.com/septembermorn/image/57431975
5. Dimensiunea frunzelor - In cazul oricarui bonsai, dimensiunea frunzelor trebuie sa fie proportionala cu dimensiunea plantei. Degeaba realizam o structura de baza (radacini vizibile, trunchi si ramuri) credibila, daca frunzele ies din tipar si au dimensiuni exagerate, comparativ cu intregul. Ochiul nu se va lasa pacalit. In aceasta situatie, fie ne impacam cu ideea ca vom avea un bonsai ce va putea fi expus numai iarna, fie ne alegem bine, inca de la inceput, o specie care sa permita reducerea frunzelor pana la o dimensiune care sa se poata incadra in ansamblul ce-l avem in vedere.
Am spus ca n-as vrea sa ma incurc in amanunte, asa ca m-as opri aici. Cred ca daca s-ar tine cont de aceste cinci elemente principale, oricine ar putea realiza un bonsai credibil. La fel, cei ce privesc un bonsai, daca ar cauta aceste cinci elemente, ar putea sa-si faca o idee despre valoarea a ceea ce au in fata. Evident ca sunt mult mai multe� Evident ca tine si de talentul si priceperea celui ce a realizat bonsaiul. Dar eu cred ca acest minim de elemente ne e suficient pentru a pune granita intre arta bonsai si tunderea gardului viu.
Am hotarat sa scriu aceste randuri pentru ca devin din ce in ce mai multi cei care imi spun �Ma uit la bonsai� Imi plac, sunt innebunit dupa ei si mi-ar placea sa fac si eu. Dar nu ma prea pricep, nu stiu exact ce sa urmaresc la ei�.
Sper sa mai fi ridicat un pic valul .
PS: @ Cornelia - Nah, ca am bagat ochiu' si la bonsai
Cresterea bonsailor isi are radacinile adanc infipte in timp, fiind imposibil de precizat momentul exact al nasterii sale. Se pare ca a aparut pe teritoriul Chinei, in timpul dinastiei Tang (618 – 907). Totusi, o legenda plaseaza nasterea acestei arte mai inapoi in timp, in dinastia Han (206 ien – 220 en). Se spune ca un imparat a transformat curtea palatului sau intr-o reproducere miniaturala a intregului imperiu, astfel incat de la fereastra sa-l poata contempla in intregime. Peisajul era atat de riguros in detalii incat cuprindea toate dealurile, muntii, raurile si lacurile existente in realitate, precum si padurile, care erau realizate din copaci in miniatura. Numai imparatul avea dreptul sa detina un asemenea peisaj in miniatura. Daca vreun supus ar fi fost descoperit ca are in posesie chiar si un singur copacel, ar fi fost considerat o amenintare pentru imperiu si condamnat la moarte. O alta legenda vorbeste despre un poet din aceeasi perioada, care s-ar fi retras pe domeniul sau pentru a cultiva crizanteme in ghivece, ocupatie din care ar fi derivat si cresterea copaceilor in vase. Este imposibil de aflat cu exactitate cand a aparut aceasta arta. Insa, este cert faptul ca trebuie sa multumim orientului indepartat pentru ca ne-a daruit-o.
Prima atestare documentara a existentei bonsailor inca din antichitate, o constituie doua picturi murale descoperite in mormantul printului Zhang Huai, care a murit in anul 706, deci, in timpul dinastiei Tang. In prima este reprezentat un slujitor ce tine in maini un peisaj in miniatura, iar in cea de-a doua, un altul care are in maini un copacel plantat intr-un vas plat.
Realizarea de peisaje miniaturale (Penjing = peisaj in tava, in chineza) a luat amploare in timpul dinastiei Song (960 – 1279), creatiile devenind din ce in ce mai complexe si mai rafinate din punct de vedere artistic, pentru ca in anii de inceput ai dinastiei Qing (1644 – 1911) sa se vorbeasca deja de o arta devenita foarte populara, tot acum aparand si primele manuale. Cum era de asteptat, odata cu raspandirea artei au aparut diferite scoli si curente, cultivate de maestrii fondatori si perpetuate de discipolii acestora care, in cele mai multe cazuri, erau descendentii directi ai maestrilor. Formele abordate in compozitiile lor, erau abstracte, chiar suprarealiste, bonsaii si peisajele realizate la acea vreme reprezentand pasari fantastice, dragoni cu trupul contorsionat, palcuri de nori sau chiar ideograme. Aceasta caracteristica s-a pastrat pana-n ziua de azi, amprenta suprarealismului putand fi sesizata si in creatiile chinezesti contemporane. Cunostintele erau pastrate cu sfintenie si protejate in interiorul clanurilor sau familiilor si doar acei care faceau dovada unei inalte valori spirituale puteau accede la acestea. Motivatia era simpla: penjing este mai mult decat un colt din natura, este o frantura din sufletul creatorului sau. Ori pentru o creatie de valoare, trebuie sa ai un caracter pe masura.
Deci, e unanim acceptat faptul ca leaganul artei bonsai este China.
Bine, atunci de ce cand auzim cuvantul „bonsai” primul lucru care ne vine in minte e Japonia si nicidecum China? Motivul il aflam tot intorcandu-ne in timp.
In perioada Heian (794 – 1191), Japonia si-a trimis solii in tara vecina, pentru a studia budismul, arhitectura, artele si literatura. Astfel, a importat o mare parte a culturii chineze. Se pare ca acesta este momentul in care a patruns in Japonia si arta cultivarii copacilor in vase de ceramica. Desi aceasta a fost initial apanajul nobilimii, bonsaii putand fi admirati exclusiv pe domeniile elitei sociale, cu timpul, ei au devenit accesibili si claselor de mijloc, pe parcursul perioadei Muromachi – sec. al XIV-lea – ajungand sa fie parte integranta a culturii japoneze.
Perioada Edo – sec. al XVI-lea – marcheaza o larga deschidere a acestei arte catre toate clasele sociale, de-acum putandu-se bucura de frumusetea bonsailor orice membru al societatii, indiferent de rangul sau. Se pare ca tot in aceasta perioada au aparut si primele concursuri de maiestrie in faurirea vaselor de ceramica pentru bonsai.
Secolul al XVIII-lea reprezinta perioada in care arta bonsai a atins cele mai inalte culmi in Japonia, fiind extrem de pretuita. Maestrii acestor vremuri au aprofundat-o si rafinat-o, batatorind drumul celor ce aveau sa o duca mai departe, catre ceea ce a ajuns sa fie arta bonsai contemporana. Au fost stabilite stiluri, s-au diversificat si perfectionat tehnici, atentia acordata detaliului a fost impinsa spre un nivel atat de inalt incat se confunda cu cea a bijutierului. Dar acesti bijutieri prelucrau un alt fel de aur – lemnul viu.
Spre deosebire de chinezi, care simteau o atractie catre formele fantastice, la artistii japonezi s-a observat tendinta – cultivata de-a lungul generatiilor – de a crea reproduceri cat mai fidele ale naturii. Bonsaii japonezi, indiferent de categoria sau stilul din care fac parte, imita formele copacilor seculari intalniti in natura. Se spune ca daca, privind un bonsai, iti vine sa te asezi la umbra lui, inseamna ca artistul si-a facut bine treaba.
Perioada contemporana a adus, daca se mai putea, noi deschideri, noi posibilitati si noi rafinamente artei bonsai. In primele decenii ale sec. XX au inceput sa se fabrice si sa se comercializeze cele dintai unelte speciale pentru bonsai.
Exponentilor sai de marca, mari maestri si spirite inalte in acelasi timp, care cu generozitate ne-au dezvaluit secretele acestei minunate arte milenare, le datoram faptul ca azi putem admira bonsaii oriunde pe mapamond. Japonia si-a deschis larg portile lasandu-ne nu numai sa privim uimiti aceste nestemate create de om si de natura deopotriva, ci si sa invatam sa daruim o parte din noi, incercand sa le faurim la randu-ne, dupa puterea sufletului nostru.
Ma abtin sa astern vreun nume de teama de a nu uita vreun altul la fel de merituos, dar si din convingerea ca nu recunoastere cauta acesti parinti contemporani ai bonsaiului. Ceea ce daruiesc domniile lor pasionatilor de bonsai, nu are pret; poate singura rasplata ar fii sa incercam sa meritam darul.
Asta ma duce cu gandul la o veche si inteleapta vorba japoneza care spune ca un bonsai nu se poate vinde. El trebuie – intotdeauna – daruit, pentru ca este nepretuit.
In concluzie, putem spune ca daca samanta de bonsai a incoltit in pamantul Chinei, acesta si-a deschis florile pe taramul Japoniei, iar parfumul lor se face simtit in toata lumea.
Stiluri bonsai
Clasificarea bonsailor dupa stiluri a inceput in Japonia cu sute de ani in urma.
De fapt, ce este stilul unui bonsai? Stilul defineste, in principal, forma spre care este condus copacelul, iar in unele cazuri, dupa cum vom vedea, se refera si la numarul de trunchiuri.
Daca initial lucrurile au fost simple, existand doar trei stiluri (vertical, inclinat si cascada), ulterior au inceput sa se complice, subcategorii ale acestor trei forme devenind stiluri de sine statatoare sau, pur si simplu, aparand alte stiluri cu totul noi. Eu sunt de parere ca acest proces nu poate fi considerat ca finalizat nici la ora actuala. In functie de curentele existente sau de zone geografice, se poate observa tendinta de promovare a unor stiluri noi (vezi stilul umbrela, flacara sau cel african – varf plat, care aminteste de profilul arborilor de acacia din savana). Deci, cand vorbim de stiluri, nu ne referim la o clasificare riguroasa si irevocabila, ci mai degraba la un nucleu de forme considerate „de baza”, in jurul caruia graviteaza subdiviziuni de forme hibride, mai mult sau mai putin consacrate.
Pentru a se incadra intr-un stil anume, bonsaiul trebuie sa intruneasca anumite conditii legate de pozitia, forma si numarul trunchiurilor, numarul ramurilor si felul in care acestea pornesc din trunchi, aspectul general al coroanei si foliajului, existenta sau nu, a unor zone de lemn mort, etc. Cine a stabilit aceste reguli si cand? Pai, lucrurile s-au petrecut un pic altfel. In general, stilurile imita formele arborilor intalniti in natura, acestea fiind preluate in incercarea omului de a crea o copie cat mai fidela. Insa, incepand cu aparitia si dezvoltarea scolilor de arta bonsai, s-a produs o separare si diversificare a stilurilor ca urmare a viziunii diferite a maestrilor ce le conduceau si a specializarii acestora in anumite forme si pe anumite specii. Aceste „particularitati” au fost preluate si perpetuate de discipolii din scolile respective. In alta ordine de idei, de-a lungul timpului, o forma sau alta a fost mai „la moda” la un moment dat. Lucrandu-se intens pe aceasta, stilul respectiv a fost aprofundat si rafinat, unii artisti realizand adevarate piese de rezistenta. Generatiile urmatoare, in dorinta de a atinge acelasi nivel de maiestrie, au incercat sa respecte proportiile, „sa imite” acele opere de arta. Astfel au aparut seturi de reguli, specifice fiecarui stil, ce trebuie respectate pentru ca un bonsai sa poata fi incadrat intr-unul din ele.
Aceleasi reguli (concomitent cu alte moduri de departajare) sunt avute in vedere si de judecatorii ce evalueaza bonsaii in cadrul concursurilor/expozitiilor, in functie de respectarea acestora acordand puncte si stabilindu-se ierarhii. Japonezii sunt extrem de exigenti si rigurosi in ce priveste incadrarea unui bonsai intr-un stil; tin cont de pozitia exacta si ordinea ramurilor, de unghiul acestora fata de trunchi sau de axe imaginare, de masa si repartizarea foliajului, etc. Occidentalii privesc cu mai multa lejeritate aceste aspecte, considerand ca exagerarea lor ar putea duce la pierderea farmecului activitatii de formare a copacelului, opinie pe care o sustin si eu.
De ce sunt necesare stilurile? Teoretic, nu sunt necesare decat pentru clasificarea bonsailor. Nu spune nimeni (nici chiar japonezii) ca nu poti realiza un bonsai deosebit si valoros, fara ca acesta sa se incadreze intr-un stil anume. Dar daca tii neaparat sa ai un exemplar care sa reprezinte un stil, atunci la formarea sa trebuie sa respecti regulile stilului respectiv.
Avand in vedere ca si la ora actuala parerile sunt impartite cu privire la stilurile principale si cele secundare (unii considera 5 stiluri principale, altii 7, din care ar deriva celelalte stiluri secundare), nu voi insista asupra acestui aspect, ci le voi prezenta succesiv pe cele mai des intalnite. Mentionez ca ceea ce urmeaza este o simpla descriere sumara, fara alte pretentii.
1. Dupa pozitia si forma trunchiului se disting urmatoarele stiluri:
CHOKKAN (perfect vertical) – este caracterizat de forma dreapta a trunchiului si de pozitia verticala. Conicitatea acestuia trebuie sa fie evidenta. Prima ramura se situeaza de regula la 1/4 – 1/3 din inaltimea trunchiului, celelalte rasfirandu-se in mod uniform (astfel incat sa nu-si fure lumina una alteia), grosimea si lungimea lor, precum si distanta dintre ele, micsorandu-se pe masura ce se apropie de varf. Nebari (portiunea vizibila a radacinilor) trebuie sa fie uniform repartizata in jurul bazei trunchiului iar ramificatiile sale sa nu se intersecteze. Un astfel de bonsai trebuie sa exprime forta, stabilitate, serenitate. Imita copacii solitari din natura, care nu s-au luptat niciodata pentru vreun strop de ploaie sau de lumina.
MOYOGI (vertical neregulat) – desi trunchiul are o pozitie verticala, acesta pare ca serpuieste in drumul sau catre cer. Alternanta ramurilor este mai evidenta decat in primul caz, acestea rasarind intotdeauna din exteriorul curburii trunchiului. Proiectia varfului coroanei trebuie sa cada intotdeauna pe centrul bazei trunchiului (linia imaginara dintre baza si varful trunchiului sa fie verticala). Este cel mai popular stil si exprima nelinistea si forta dobandite in incercarea de-a atinge cerul.
HOKIDACHI (maturica) – stil caracterizat de un trunchi puternic, de o conicitate relativa (sau absenta), din care, de la acelasi nivel, de la aproximativ 1/3 din inaltimea totala, pornesc ramuri in toate directiile intr-un mod circular si cat mai uniform. Coroana are, de cele mai multe ori, aspectul unei emisfere. Acest stil este specific speciilor cu frunze cazatoare (in special artari si ulmi), nefiind indicat pentru conifere. Transmite un mesaj de perfectiune delicata, de plenitudine feminina, dar fara a feminiza caracterul speciei.
SHAKAN (trunchi inclinat) – trunchiul rasare din pamant la un anumit unghi si se inalta pastrandu-si aparent directia. Ramurile alterneaza rasfirandu-se in cautarea luminii. Prima dintre ele, de obicei, este orientata in sens opus inclinatiei trunchiului pentru a contrabalansa intreaga compozitie. Conicitatea trunchiului este evidenta iar nebari bine pus in valoare, pentru a da senzatia unei ancorari puternice. Trebuie avut grija ca bonsaiul sa nu para ca se rastoarna din vas.
KENGAI (cascada) – stil des intalnit si foarte apreciat, pretabil majoritatii speciilor, marcat de o paradoxala dezvoltare a plantei in jos, contrara tendintei firesti. Se intalnesc doua variante: fie trunchiul se dezvolta in sus pe un mic segment iar prima ramura este stimulata sa devina continuarea trunchiului dar orientata in jos, fie trunchiul este curbat si orientat in jos, iar din prima ramura se dezvolta o coroana la mica inaltime. Chiar daca des intalnit, stilul nu este unul usor de abordat (mai ales de catre incepatori). Dificultatea consta in mentinerea dezvoltarii in sens opus a plantei, contrara tendintei firesti a acesteia de a creste in sus. Imita copacii de pe stanci golase, care cresc in conditii dure. Desi pretabil tuturor speciilor, este mai indicat in cazul coniferelor (ce pot fi intalnite in etajele superioare alpine) dand veridicitate stilului. Pentru kengai se folosesc vase speciale, foarte inalte si cu suprafata mica, varful bonsaiului trebuind sa coboare sub baza vasului pentru a se incadra in stil.
HAN KENGAI (semi-cascada) – mult timp considerat ca o subdiviziune a stilului kengai, in cele din urma a fost acceptat ca stil de sine statator. Desi asemanator stilului precedent, de aceasta data varful bonsaiului nu trebuie sa coboare sub nivelul vasului, ci sa se incadreze undeva in intervalul dintre suprafata si baza acestuia. Imita atat copacii ce cresc in zone alpine cat si pe cei ce cresc in vecinatatea cursurilor de apa asupra carora se apleaca.
BUNJINGI (stilul literatilor sau liber) – acest stil reprezinta genul de copac care lupta in permanenta pentru supravietuire. In natura este intalnit in zonele cu aglomerari de copaci, unde lupta pentru o raza de lumina este atat de acerba incat arborele nu poate supravietui decat daca creste mai mult decat ceilalti din jurul sau. Trunchiul este contorsionat, foarte inalt si complet lipsit de ramuri. Din loc in loc se pot observa cioturile ramurilor moarte, care si-au facut datoria la vremea lor. Frunzisul este prezent doar in varful trunchiului, pe putinele ramuri existente, singurul loc unde soarele poate ajunge. Vasele folosite pentru bonsaii din acest stil sunt mici, evazate si rotunde. Desi exista corespondenti in natura, se crede ca acest stil a fost influentat de vechile picturi ale invatatilor chinezi (literati = invatati, eruditi). Alte surse, analizand cuvantul bunjingi si ideogramele antice chineze ce-l compun, dau o alta semnificatie, anume: incercare nereusita a unui elev la arte. Personal, prefer sa cred ca sursa stilului se afla in natura si nu in incercarea nereusita a unui viitor artist.
FUKINAGASHI (biciuit de vant) – un nume mai semnificativ decat acesta, nu cred sa existe. Indiferent de forma si pozitia trunchiului, de locul de origine al ramurilor, specific acestui stil este faptul ca toate ramurile au aceeasi orientare, lasand impresia ca vantul le-a modelat si le-a fixat in acea pozitie de-a lungul anilor. Imita copacii din natura care cresc pe faleze, in zonele de coasta, ori pe creste. Este pretabil oricarei specii, desi in cazul unora, artistul are un cuvant in plus de spus. Exprima bucuria de a trai liber, biruinta asupra vicisitudinilor.
BANKAN (trunchi incolacit) – trunchiul acestui bonsai este rasucit, curbat si contorsionat ca meandrele unui rau. Teoretic, acest lucru se poate petrece pe toata lungimea trunchiului, sau nu. Uneori se opreste sau se atenueaza inainte de punctul in care apar ramurile. Stilul este mai rar abordat. Nu exista un sens de rasucire a trunchiului, acesta putand avea schimbari de directie si de sens. Este un stil extrem de abstract (dupa canoanele japoneze), iar corespondentii din natura sunt la fel de rari. Uneori e confundat cu stilul takozukuri.
NEJIKAN (trunchi rasucit) – stil apropiat oarecum de bankan cu care, de foarte multe ori este, in mod total gresit, confundat. In acest caz, nu este vorba de contorsionari, ci de rasucirea trunchiului in jurul unei axe imaginare. Specific stilului este si faptul ca poate fi vorba de un singur trunchi, sau de mai multe. Acestea dau senzatia unei spirale. Trunchiurile, chiar daca foarte apropiate, nu fuzioneaza sau – cel putin – nu pe toata lungimea.
SHARIMIKI (trunchi dezgolit) – in acest caz, fasii din scoarta trunchiului sunt inlaturate. Tehnica se poate aplica pe toata lungimea trunchiului sau pe portiuni din acesta. Va ramane cu zone de lemn mort, cu rani expuse si nevindecate. Este un supravietuitor. Stilul este pretabil speciilor de conifere in special, care in conceptia japonezilor reprezinta barbatii. In functie de calibrul exemplarului, acest stil poate fi abordat si in cazul unei specii cu frunze cazatoare. Un artar, stejar, fag sau carpen batran, cu o constitutie masculina, va putea fi incadrat fara probleme in acest stil.
SABAMIKI (trunchi scobit) – este varianta dusa la extrem a stilului prezentat anterior. In acest caz, portiunea dezvelita a trunchiului este inlaturata. Tesutul tare este scobit, miezul trunchiului fiind eliminat. In natura, corespondentii acestui stil sunt copacii extrem de batrani al caror trunchi a putrezit la interior, sau cei loviti de traznet.
SHIDARE ZUKURI (plangator) – Este stilul ce imita copacii cu ramuri curgatoare. Salcia este cel mai elocvent exemplu, sau orice alta specie ce are varietatea „pendula”. Bonsaii din acest stil au siluete foarte delicate, aproape feminine.
2. Dupa pozitia si forma radacinilor:
NEAGARI (radacini expuse) – denumirea stilului spune – in mare – despre ce este vorba. Nu trebuie, insa, confundat cu radacinile aeriene. Neagari este stilizarea unui arbore caruia „i-a fugit pamantul de sub picioare”. In natura, copacii care au rezistat viiturilor sau care au aparut initial in subsuoara moale a unei stanci ce a fost spalata de ploi ulterior, reprezinta echivalentul acestui stil.
SEKI JOJU (radacini pe stanca) – stil foarte des abordat, este intr-adevar si foarte estetic. In acest caz, ramificatiile principale ale radacinilor sunt vizibile ca la stilul precedent, dar au ca suport o stanca (piatra). Radacinile urmeaza scobiturile pietrei, mulandu-se pe aceasta pana la contactul cu substratul. Regula de baza este ca intre piatra si radacina sa nu existe spatiu. De fapt, radacina trebuie sa para ca imbratiseaza piatra, se agata de ea. In natura, corespondenti pot fi intalniti atat in etajul de padure, cat si in zona alpina cu arbori solitari.
ISHI TSUKI (radacini in stanca) – Spre deosebire de stilul seki-joju, lipseste substratul. In acest stil, stanca este singura cu copacul. Copacul se hraneste din ea. Plantarea se face direct in crapaturile stancii. Nu trebuie inteles ca samanta se pune acolo! E nevoie de plante puternice si deja formate. Alegerea plantei si a pietrei pentru realizarea acestui stil, are un rol foarte important. Specia trebuie sa fie modesta, iar piatra sa fie generoasa. In natura, echivalentul stilului se gaseste in stancariile inalte, unde cate o samanta purtata de vant a gasit doi pumni de praf in care sa incolteasca.
3. Dupa numarul trunchiurilor:
IKADABUKI (stilul pluta) – desi nu e vorba de mai multe trunchiuri, incepem cu acesta. Practic, e vorba de un trunchi culcat pe o parte, care ajunge sa atinga solul pe toata lungimea sa, iar din ramurile existente pe partea opusa se dezvolta mai multe trunchiuri. Pe partea care atinge solul se dezvolta radacini. In natura este des intalnit, in cazul copacilor culcati la pamant de vanturi sau alunecari de teren, dar care nu vor sa cedeze.
SOKAN (trunchi geaman) – de multe ori intalnit si ca soju-kan. Japonezii impart frecvent acest stil, in functie de specia aleasa, in ”mama si fiica” sau „tata si fiul”. Este suficient sa mentionez ca e vorba de un trunchi principal si unul secundar, care rasar din aceeasi radacina. Ca regula de baza, trunchiul secundar (deci, mai subtire) va fi intotdeauna in planul indepartat. Repartizarea ramurilor respecta regula valabila la stilurile cu un singur trunchi. Nu vor exista ramuri care se intersecteaza, care rasar de la acelasi nivel (chiar daca de pe trunchiuri diferite), iar repartizarea acestora, de la varf catre baza, va respecta pe cat posibil sirul lui Fibonacci. Practic, trebuie sa tratam doua trunchiuri ca fiind unul singur.
SANKAN (trei trunchiuri) – trebuie retinut, in primul rand, ca regula trunchiului unic se aplica si in acest caz. Ramurile, indiferent de forma si pozitia trunchiurilor, trebuie sa emearga la fel ca in cazul unui singur trunchi; iar trunchiurile nu se pot separa de oriunde. Acest punct trebuie sa fie: ori la contactul cu solul, ori imediat deasupra acestuia. Deasemeni, trunchiul principal este in fata, iar celelalte in planuri secundare, indiferent ca sunt ambele intr-o parte sau in alta, ori ca incadreaza trunchiul principal.
KABUDACHI (trunchi multiplu) –descrie stilul cu mai multe trunchiuri (dupa regula numerelor impare 5,7,9, etc.) din aceeasi radacina. Ce trebuie retinut este faptul ca daca vrem mai multe trunchiuri, niciodata nu vom pastra un numar par. De ce? Intotdeauna va trebui sa existe un trunchi principal. Daca nu e suficienta aceasta explicatie, atunci intrebati-i pe japonezi! Ei au stabilit regula, cu sute de ani in urma.
NETSURANARI (trunchiuri din aceeasi radacina) – acest stil se refera la mai multe trunchiuri care rasar din acelasi fir de radacina (a se intelege aceeasi ramificatie). Ca sa intelegem mai bine, ar trebui sa ne gandim la speciile care dezvolta lastari direct din radacina, lastari la care renuntam (de cele mai multe ori). In cazul acestui stil lastarii trebuie sa rasara de pe aceeasi ramificatie a radacinii si sa fie dezvoltati ca noi trunchiuri. Este o variatie a stilului ikadabuki, cu care poate fi confundat, dar un ochi antrenat va sesiza intotdeauna diferenta.
YOSE UE (padure sau plantare in grup) – pentru realizarea acestui stil se folosesc mai multi copacei ce vor fi plantati intr-un vas comun. De obicei vasul este putin adanc si foarte larg; poate fi inlocuit cu o „placa”, o lespede pe care se vor monta copaceii, substratul urmand a fi acoperit cu muschi pentru a nu fi spalat cu ocazia udarii. Regula stilurilor cu trunchiuri multiple se pastreaza, in sensul ca numarul copacilor va fi intotdeauna impar, cei mai dezvoltati vor fi intotdeauna in fata sau spre centru, constituind piesele principale ale compozitiei, iar catre margini si in spate se vor monta copacei din ce in ce mai „nesemnificativi”. Totusi, rolul lor este foarte important: ei sunt „anonimii din culise”, cei ce dau stralucire „vedetelor”. La alegerea si aranjarea lor trebuie sa acordam aceeasi atentie ca la alegerea si aranjarea pieselor principale.
Dezambiguizarea esteticii in bonsai
Nu de putine ori mi-a fost dat sa vad persoane care, ajunse in fata unui bonsai, cad pe ganduri privind extatic �minunea�� Admira la modul cel mai sincer, se crucesc, dar intrebate ce le place, nu pot nici sa explice, nici sa-si explice. Cand intrebi �Ce va place la acest bonsai?�, ai deschis usa unei camere goale. Omul din fata ta e convins ca ii place ceea ce vede, dar abia acum realizeaza ca nu poate spune de ce. In cele din urma, vine aproape invariabil raspunsul: �E un copacel atat de delicat� Cum D-zeu poate ramane atat de mic?!�. Aaa, deci asta este
� Lumea vede un copacel.De fapt, lumea vede o planta cu toate caracteristicile unui copac batran, dar care nu depaseste cativa cm si sta bine-mersi intr-un vas la fel de mic, in care sunt 2-3 polonice de pamant. E aproape utopic, frizeaza imposibilul, dar il are in fata ochilor! Si e viu!
Asa si trebuie sa fie, deoarece bonsaiul este, in realitate, o iluzie. Nu este vorba de plante pitice, nici de plante modificate genetic, ci vorbim de exemplare ale unor specii obisnuite care, odata ce-au incaput pe mana artistului, ajung sa evoce imaginea unui arbore secular. Bonsaiul este, daca vreti, o caricatura a unui copac, atata timp cat reusim sa intelegem caricatura fara incarcatura ei satirica. La fel ca in genul grafic, in bonsai se exagereaza anumite trasaturi si se incearca estomparea altora, pentru ca � in final � intregul sa transmita un mesaj clar. Sau cat mai clar� Pentru aceasta, artistul are la indemana o suma de elemente cu care poate jongla, iar in functie de priceperea sa, rezultatul este mai mult sau mai putin veridic. Insa, pana la transmiterea unui anumit mesaj si personalizarea creatiei, exista o serie de elemente ce ar trebui sa fie prezente la toti bonsaii. Pomeneam mai sus de caracteristicile unui copac batran. Cred eu ca acestea ar trebui sa fie elementele general valabile si necesare in realizarea oricarui bonsai. Voi incerca sa nu ma incurc in amanunte si sa le prezint doar pe cele STRICT necesare. Sper ca randurile ce urmeaza sa foloseasca in principal celor care privesc un bonsai si nu stiu la ce sa se uite mai intai, sau ce sa caute pentru a-l evalua la adevarata sa valoare.
ELEMENTE ESENTIALE
1. Radacinile vizibile � Nici un copac din natura nu poate ajunge la o varsta respectabila daca nu este bine ancorat in pamant. Iar aceasta senzatie de ancorare este data de existenta unor radacini cat mai puternice si cat mai numeroase la suprafata solului. In imaginile urmatoare se pot vedea exemple din natura http://farm4.static.flickr.com/3282/304 ... 34e217.jpg http://symonsez.files.wordpress.com/2009/01/roots.jpg La fel si in bonsai, planta trebuie sa para ca sta, ca este asezata, pe suprafata substratului. Un trunchi care iese din pamant precum un creion, nu va convinge niciodata privitorul ca are in fata un copac. Majoritatea artistilor considera existenta radacinilor vizibile ca fiind elementul cel mai important in realizarea unui bonsai.
2. Conicitatea trunchiului � Probabil ca v-ati saturat deja de cand tot auziti de aceasta notiune si va intrebati de ce-i atat de importanta
. Totul pleaca de la felul cum suntem obisnuiti sa privim copacii din natura. http://www.srs.fs.usda.gov/4159/about/S ... s_pine.jpg http://www.science.doe.gov/SC-80/trail/ ... treesp.jpg Facand abstractie de conicitatea relativa a oricarui trunchi de copac, noi, oamenii, suntem obisnuiti sa-i privim de la baza. N-avem incotro, asa a lasat Dumnezeu lucrurile . Fara sa fim constienti de asta, creierul face automat legatura trunchi conic = copac inalt/batran ori de cate ori privim unul, la fel cum face lagatura intre un trunchi tubular si un copac tanar, de ex. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/c ... G_9790.jpg In bonsai, copaceii fiind expusi si priviti intotdeauna (sau asa ar trebui!) de la nivelul ochilor, este evident necesara accentuarea sau exagerarea conicitatii trunchiului, pentru a pastra acea impresie ca avem in fata un copac inalt/batran pe care-l privim (cum suntem noi obisnuiti) de la baza sa. Totul se petrece in �background�, in subconstient, dar nu putem nega aceste automatisme.3. Scoarta � Aici nu cred ca este nevoie de prea multe explicatii. Pornind de la aceleasi �carari batatorite� existente intre ceea ce privim si felul in care interpreteaza creierul, este evident ca o scoarta cat mai imbatranita, fisurata si scorojita va evoca intotdeauna imaginea unui copac batran. http://www.lcbsbonsai.org/old%20live%20oak.jpg http://kjaersweb.dk/edith/pict/bark.jpeg Cu cat aceasta se intinde mai mult de pe trunchi pe ramurile principale, cu atat bonsaiul este mai credibil.
4. Spatiile negative � Sunt definite ca fiind locurile ramase libere intre ramurile purtatoare de frunzis (�pernite�, sau cum vreti sa le mai numim). Regretatul John Yoshio Naka a descris acest lucru intr-un mod inegalabil, in cateva cuvinte: �Pasarile trebuie sa poata zbura prin coroana unui bonsai�
. Rupandu-ne de latura poetica, existenta acestor spatii are si o explicatie estetica, dar si una ce tine de fiziologia plantei, mai precis, de necesarul de lumina la nivelul coroanei. Estetic vorbind, trunchiul (sau franturi din acesta) trebuie sa se vada pana sus in coroana, pentru a da cursivitate creatiei, pentru a permite ochiului sa perceapa intreaga miscare a acestuia. Fiziologic, nicio ramura aflata imediat sub alta nu ar avea sanse de supravietuire, pentru ca ar fi umbrita in permanenta, nu si-ar putea indeplini rolul de elaborare a sevei (prin fotosinteza), iar in cele din urma planta ar renunta la un organ ineficient. Deci, coroanele incarcate, cu aspect de �gard viu�, in care lumina cu greu patrunde, sunt specifice exemplarelor tinere. La copacii in varsta, fiecare ramura principala are spatiul sau bine si vizibil delimitat. Ori, asta se urmareste si in bonsai: crearea iluziei unui copac batran . Cateva imagini: http://www.learnnc.org/lp/media/uploads ... e_oak1.jpg http://www.atree4me.com/images/live_oak.gif http://www.pbase.com/septembermorn/image/57431975 5. Dimensiunea frunzelor - In cazul oricarui bonsai, dimensiunea frunzelor trebuie sa fie proportionala cu dimensiunea plantei. Degeaba realizam o structura de baza (radacini vizibile, trunchi si ramuri) credibila, daca frunzele ies din tipar si au dimensiuni exagerate, comparativ cu intregul. Ochiul nu se va lasa pacalit. In aceasta situatie, fie ne impacam cu ideea ca vom avea un bonsai ce va putea fi expus numai iarna, fie ne alegem bine, inca de la inceput, o specie care sa permita reducerea frunzelor pana la o dimensiune care sa se poata incadra in ansamblul ce-l avem in vedere.
Am spus ca n-as vrea sa ma incurc in amanunte, asa ca m-as opri aici. Cred ca daca s-ar tine cont de aceste cinci elemente principale, oricine ar putea realiza un bonsai credibil. La fel, cei ce privesc un bonsai, daca ar cauta aceste cinci elemente, ar putea sa-si faca o idee despre valoarea a ceea ce au in fata. Evident ca sunt mult mai multe� Evident ca tine si de talentul si priceperea celui ce a realizat bonsaiul. Dar eu cred ca acest minim de elemente ne e suficient pentru a pune granita intre arta bonsai si tunderea gardului viu.
Am hotarat sa scriu aceste randuri pentru ca devin din ce in ce mai multi cei care imi spun �Ma uit la bonsai� Imi plac, sunt innebunit dupa ei si mi-ar placea sa fac si eu. Dar nu ma prea pricep, nu stiu exact ce sa urmaresc la ei�.
Sper sa mai fi ridicat un pic valul
.PS: @ Cornelia - Nah, ca am bagat ochiu' si la bonsai