Aşa cum vor descoperi cititorii cărţii Grădina Gaiei, Natura este un arhitect extraordinar. Ca profesor universitar, predau studenţilor designul ecologic si una din metodele mea favorite este una foarte simplă. Le cer studenţilor să colecteze probe din trei habitate acvatice diferite, ca de exemplu o baltă din pădure, o băltoacă în care se scaldă animalele de curte şi un iaz sau un lac şi sa le amestece împreună într-un borcan.
Cu capacul bine închis, studenţii întorc borcanul cu susul în jos şi îl aşează lângă o fereastră luminoasă pentru a urmări şi înregistra derularea evenimentelor din interior. Eu însumi am ţinut lângă biroul meu un astfel de borcan timp de câţiva ani.
În prezenţa luminii solare, un microcosmos, o adevărată lume în miniatură începe să se organizeze. Bule micuţe de oxigen se adună sub micile plante acvatice şi la suprafaţa apei. Cu fiecare zi, structura fizică, arhitectura acestei lumi miniaturale începe să evolueze, în final apărând zone biologice de activitate. Forme de viaţă sălăşuiesc în partea inferioară a borcanului, în stratul sedimentelor. Ierburi acvatice, la început doar fragmente, se dezvolta ca o padure in miniatură care creste, înălţându-se în apă. Apa înseşi abundă de o diversitate de plante microscopice. Folosind ochelari ce maresc, studenţii descoperă creaturi asemănătoare cu nişte mici creveţi şi alte fiinţe minuscule asemănătoare unor monştri imaginari. Interfaţa apă-aer este o altă zonă ce prezintă activitate proprie, unde insecte micuţe brazdează suprafaţa apei. Coloana de aer de deasupra îşi are şi ea rolul eu, efectuând schimburi de gaze cu apa de dedesubt. Noaptea, când coloana de aer se răceşte, picătur de apă se condensează în partea de sus a borcanului. Loviţi-o cu un creion şi înăuntru va ploua.
In cateva saptămâni, un observator va putea observa dezvoltarea unor lanţuri trofice, cu verigi ierbivore si pradători. Animale acvatice mici, cunoscute generic sub numele de zooplancton, apar parcă de nicăieri, apoi dispar pentru a fi înlocuite de alte specii. Melcii işi depun grămăjoarele de ouă pe pereţi. Plantele acvatice cresc în forme complexe pentru a profita de lumină şi substanţele nutritive. Unele plante străpung interfaţa apă-aer şi cresc la suprafaţă. Pe pereţii borcanului cresc alge care, în timpul zilei, consumă dioxidul de carbon format şi saturează borcanul cu oxigen. Melcii pasc covorul de alge, lasând în urmă cărari întotochiate care permit luminii să pătrundă printre plantele descompuse din interior.
Comunităţile care se adaptează în interior sunt unice, parte din balta din pădure, parte din băltoaca i de la fermă, şi parte din lac. Toate formele de viaţă din borcan sunt familiare biologilor, dar combinaţia de specii este diferită de orice combinaţie existentă în sistemele din care ele derivă. Ecologic, ele sunt noi. Şi fiecare din microcosmosurile studeţilor se dezvoltă diferit de cele ale altora. Apa si mostrele de sedimente care recoltate de fiecare student sunt diferite de la caz la caz şi aceste diferenţe vor afecta viaţa din borcan. Chiar şi locul unde borcanele sunt plasate la fereastră vor determina soarta lor.
Ceea ce este cel poate cel mai fascinant şi relevant lucru în această prezentare este că, în ciuda tuturor diferenţelor, toate aceste micro- lumi din borcane au patru caracteristici de bază în comun. In primul rand, ele au abilitatea de a se auto-organiza în prezenţa luminii. (În întuneric sau la lumină slabă nu vor fi capabile să facă acest lucru. Deşeurile se acumulează şi cele mai multe din organisme mor.) Lumina soarelui generează cicluri de nutriţie, schimburi de gaze, creştere, hrănire, prădători, moarte şi descompunere: un dans ecologic.
În al doilea rând, organizarea proprie duce către un auto- design. O „arhitectură” vie apare acolo unde lumina, spaţiul şi limitele borcanului interacţionează cu viaţa din interior. Locuitorii borcanului ocupă spaţiul existent într-un mod optim. Iar această organizare autonomă conduce la o frumuseţe interioară pe care un observator o poate sesiza imediat.
În al treilea rând, aceste microcosmosuri se pot repara singure. Dacă fereastra este acoperita de un oblon şi soarele este împiedicat să pătrundă timp de câteva zile, ecosistemul din interior va intra în colaps. Dar, dacă borcanul este pus din nou în lumină, acel sistem viu va începe să se reorganizeze singur. Procesul de reparare generează un nou sistem, de obicei diferit de cel din care a derivat. Caracteristica de auto-regenerare este esenţială pentru sustenabilitatea unui sistem. Perturbaţiile, fie că e vorba de uragane, de secetă sau de agresiuni chimice se întâmplă în toate sistemele, dar viaţa-in-desfăşurare are mecanismele necesare pentru a se adapta.
O caracteristică finală a tuturor acestor microcosmosuri este abilitatea de a se auto-perpetua. Viaţa microbiană din interiorul borcanului se reproduce de-a lungul unor perioade de timp măsurate în minute pentru bacterii şi în ore pentru alge. Formele mai evoluate îşi perpetuează speciile în zile, sau săptămâni. Ciclurile cresc şi dispar, odată cu anotimpurile, dar cu puţin noroc sistemul va persevera. In borcanul de pe biroul meu, microcosmosul unic din interior şi-a desfăşurat existenţa timp de ani întregi. De-a lungul timpului, unele din formele originare au dispărut, pentru că micimea borcanului le-a pus la încercare capacitatea de integrare. Totuşi, ca întreg, sistemul este uimitor de persistent. Ecosistemul miniatural la care privesc în timp ce scriu, ar putea trăi mai mult ca mine.
Lumea liliputană din interiorul borcanului are o putere imensă: ne arată Natura ca pe un designer. Ecologiştii au început să decodeze limbajele sistemelor naturale la o scara mai larga decât cea din borcanul meu. De la pădurile tropicale la recifele de corali, la pădurile de mangrove, sau preerii, deşerturi, lacuri, păduri nordice, ei descifrează principiile designului natural. Aceste cunoştinţe concretizează inteligenţa evolutivă şi experienţa colectivă a vieţii, în întregime, ca un întreg sistem. Este, cum spune şi titul acestei cărţi o cunoştinţă Gaiană.
Privind lumea ca pe un proces în desfăşurare de transformări ecologice, modul în care privim problemele umanităţii se schimbă şi el. Cunoştinţele ecologice sunt acum folosite pentru a dezvolta noi tehnici care pot repara distrugerile asupra mediului şi transforma deşeurile în produse noi, benefice. Aceste eco-tehnologii încep să aibă influenţă în modul în care sunt concepute infrastructurile necesare comunităţilor umane. In Gradina Gaiei, autorul Toby Hemenwaz foloseşte acest mod de a privi lucrurile şi face un important pas înainte prin aducerea inteligenţei naturii în gospodărie. Cartea arată cum noţiunile radicale ale designului ecologic, aplicate la nivelul casei pot să transforme în întregime modul de amenajare a terenurilor şi modul de producere a hranei. Aceasta carte oferă o alternativă valabilă la maşinăria contemporană a industriei globale, ce extrage resurse şi exploatează natura şi oamenii pentru propriile scopuri si profit. Dacă ideea prezentată aici este larg adaptată, atunci avem posibilitatea de a înfiinţa o cultură bazată pe grija faţă de Pământ. După părerea mea, designul ecologic, aşa cum este prezentat în Grădina Gaiei, reprezintă singura speranţă pe termen lung pentru umanitate.
Grădina Gaiei işi datorează tezaurul sau profesorilor de permacultură, ai cărori pionieri, de-a lungul ultimului sfert de secol, sunt Bill Mollison şi David Holmgren. În acest mod liniştit şi înţelept, această carte conturează un design radical pentru viitorul grădinăritului şi agricullturii, organizate în jurul ideei de bază că în modul în care se prelucrează pământul pentru producerea hranei este posibilsă introducem informaţiile ecologice şi grija faţă de pământ, înlocuind asfel dependenţa de capital, utilaje grele, chimicale, transport, organisme modificate genetic si alte tehnologii distructive. Hemenway ne arată că sarcina de a repara Pământul începe în grădina noastră.
Unul din poveştile mele favorite, care întruchipează în mod practic informaţiile din aceasta carte, şi anume informaţiile legate de ceea ce Hemenway numeşte „policultură” sau, cum îmi place mie sa o numesc „grădina ca o pajişte”. În loc să-şi rupă spatele muncind să are, să semene, să prăşesească şi să lupte cu arme chimice pentru a păstra ordinea într-o grădină convenţională, Toby Hemenway foloseşte o grădină inspirată din pajiştile naturale, care funcţioneză cu totul diferit. Grădina îşi asigură propria fertilizare, are propriul mecanism de control al bolilor şi de reglare a umidităţii atât în perioadele umede cât şi în cele secetoase, funcţionând ca un sistem ecologic auto-reglat. Ciclul de cultivare începe cu aproximativ o lună înainte de ultimul îngheţ, când grădinarul prepară paturile de însămânţare, folosind tehnica de compostare în straturi sau mulcitul. După ultimul îngheţ, grădinarul împrăştie pe terenul astfel pregatit un amestec de seminţe de ridichi, mărar, pastarnac, gălbenele şi multe varietăţi de salată, apoi acoperă totul cu un sfert de inch (mai putin de un cm.) de compost maturat. Asta e tot. Natura va face munca. După patru săptămâni, ridichile sunt gata de a fi recoltate. In găurile ramase, putem pune rasaduri de varză. Cam prin saptămâna a sasea, salatele cele mai dezvoltate pot fi recoltate, lasând alte varietăţi de salate să crească în continuare. Pe măsură ce vremea se încălzeşte, la sfârşitul primăverii şi începutul verii, locul saltei e luat e mazărea de tufiş (bush bean) şi de hrişca. Mărarul şi gălbenelele au şi ele întrebuinţări culinare şi medicinale şi sunt gata de recoltare Varza se maturează o perioadă mai lungă de timp, iar pastârnacul, ajuns la marimea optimă, e gata de recoltare. Odată cu recoltarea acestora, grădinarul pune usturoi şi seminţe de fava în găurile noi, pentru recolta anului următo. Policultura oferă destulă diversitate botanică pentru a ţine sub control bolile şi pentru a proteja plantele de ploaia în exces sau de secetă.
Variaţii pe această tema a policulturii veţi găsi şi în carte şi, folosind această tehnică, veţi trece de la înţelegerea tradiţională a grădinii ca pe un câmp de bătaie pentru a controla Natura, la o încercare conştientă şi conştiincioasă de a imita şi a re-crea sisteme naturale funcţionale chiar în propria curte. Grădina Gaiei arată cum idei şi tipare din Natură pot fi alăturate şi integrate pentru a crea sisteme chiar mai mari. Aceste sisteme de mari dimensiuni, pot fi conectate între ele pentru a crea terenuri intregi mature ecologic, evoluând împreună.
Designul ecologic este practicat în funcţie de locaţie. Fiecare grădină, fiecare vale,fiecare regiune este diferită. Aceste diferenţe, în mâinile unui om ce respectă Pământul , pot fi valorificate creativ şi folosite cu variate rezultate. Fiecare grădină este o reflecţie a potenţialul pământului, în strânsă legătură cu ceea ce grădinarul poate realiza, conectând nevoile sale la forţele latente ale pamântului. Înţelepciunea Pământului devine un întreg univers pentru cel care cauta, până când grădina devine o particică de Eden, unde grădinarul si grădina există într-o armonie adevărată. Lumea la care visăm, frumoasă şi durabilă, prinde contur în grădina ecologică.
Grădina Gaiei este un loc minunat pentru a începe.