Este una dintre cele mai intens folosite tehnici in formarea bonsailor (in anumite cazuri, poate chiar mai folosita decat taierile). Prin intermediul acesteia putem controla forma bonsaiului, putem stabili sau modifica directii de crestere, putem crea sau anula spatii, s.a.m.d. La prima vedere poate parea o tehnica dificila, iar cei abia initiati pot considera, in mod total gresit, ca este apanajul specialistilor. Nu este. Este una dintre principalele tehnici de baza, astfel ca trebuie insusita inca de la inceput. Insa, e important sa fie insusita corect. Legarea cu sarma nu se poate face „dupa ureche”, iar cand se incearca asta, rezultatele sunt departe de cele dorite. Acum, nici nu trebuie sa cadem in extrema cealalta si sa intelegem ca e nevoie sa absolvim vreo „facultate de legat cu sarma”.
Important este sa intelegem care este mecanismul legarii, cum actioneaza sarma asupra ramurii, cand si cum legam, iar restul tine de exercitiu. Cu timpul, experienta se va acumula, iar incercarile vor fi din ce in ce mai reusite.
De la inceput, trebuie spus ca orice bonsai, indiferent de specie, se leaga cu sarma. Orice copacel a purtat acele spirale de sarma, macar o data in viata. Sunt cazuri rarisime de bonsai care sa nu fi fost legati niciodata, de-a lungul vietii lor. In al doilea rand, un alt lucru ce trebuie bine inteles este acela ca nu exista bonsai (si aici chiar ca nu sunt exceptii) care sa nu poata fi legat in intregime (de la baza trunchiului pana la varful fiecarei ramuri) fara ca sarma sa se intersecteze. Daca te respecti pe tine, respecti arta si planta asupra careia te apleci, iti vei permite ragazul de a gandi bine ce ai de facut, inainte de a pune mana pe sarma.
Pentru a lamuri un pic ce e cu aceasta tehnica, sa incercam sa raspundem la cateva intrebari.
De ce legam? Apelam la sarma atunci cand vrem sa modificam pozitia trunchiului sau ramurilor unui bonsai, ori cand vrem sa schimbam directia de crestere a acestora. Practic, denumirea este incompleta... Noi spunem „Legarea cu sarma”. Corect ar fi „Legarea cu sarma si indoirea ramurilor” pentru ca nimeni nu leaga cu sarma si lasa asa. Logic ca dupa legare urmeaza indoirea ramurii si fixarea acesteia in pozitia dorita.
Ce legam? Orice! Orice particica dintr-un bonsai poate fi legata cu sarma si indoita, daca este cazul. Trunchiul, ramurile, chiar si radacinile. Si nu ma refer aici la legarea bolului radicular pentru stabilizarea plantei in vas cu ocazia plantarii, ci la legarea ramificatiilor radacinii, pentru ca acestea sa poata fi fixate in anumite pozitii. Mai rar, dar se practica (de cele mai multe ori, atunci cand vrem sa imbunatatim aspectul unui nebari existent, dar nu prea expresiv). Trebuie inteles ca la o prima formare, o planta ce dorim sa devina bonsai va putea fi legata „din cap pana-n picioare”, desi, ideal ar fi ca la alegerea acesteia, ea sa fie deja cat mai aproape de forma dorita. Totusi, nu intotdeauna avem acest noroc, iar de multe ori, cand cautam material brut, se intampla sa ne atraga un anumit „ceva” la o planta. Spre exemplu, un trunchi scobit si gaunos la care visam de ani de zile, ne poate determina sa luam acea planta chit ca restul ramurilor arata clar bataia de cap pe care o vom avea pana la obtinerea unei forme echilibrate.
Cu ce legam? Exista doua tipuri de sarma folosite la legarea bonsailor: de cupru si de aluminiu. Sarma de cupru, daca nu este cumparata de la centre specializate in comercializarea articolelor bonsai, va trebui pregatita inainte de folosire. Haideti sa vedem cum.
In primul rand, ea va fi „dezbracata” de acea izolatie de plastic (presupunand ca este vorba de un simplu conductor electric). Apoi este rulata pe un suport astfel incat sa obtinem un colac de sarma de un diametru convenabil (10 – 15 cm). Urmatorul pas il constituie arderea. Sarma este arsa la flacara deschisa (cu un arzator sau lampa cu gaz) pana ce cuprul isi schimba culoarea sau se inroseste. De obicei, nu e nevoie sa asteptam pana la inrosire; este suficient sa ardem pana ce flacara devine verde. Dupa racire, sarma este gata de folosire sau poate fi depozitata. In aceasta forma, este mult mai maleabila, mai usor de controlat cand o infasuram pe bonsai, legarea fiind mai comoda iar rezultatul mai de calitate. In plus, cuprul mai are o proprietate care noua bonsaistilor, ne este de un real folos: dupa ardere, orice indoire a sarmei va provoca intarirea acesteia in noua pozitie. Deci, infasurarea acesteia pe ramura (privita ca actiune mecanica generatoare de caldura) va produce rearanjarea cristalelor in sectiunea sarmei, noi beneficiind de o rezistenta sporita a sa, dar dupa ce am terminat de lucrat cu ea. Deci, altfel spus, e moale cand lucram cu ea si se intareste dupa. Acest fapt permite folosirea unor sarme de diametre mai mici dar care se dovedesc suficient de rezistente. Un alt aspect, ce nu e chiar de neglijat, este culoarea cuprului care se confunda cu cea a scoartei bonsailor, copacii astfel legati fiind mai estetici comparativ cu cei legati cu aluminiu, acesta fiind extrem de vizibil.
Sarma de aluminiu, daca este cumparata de la „articole bonsai”, vom vedea ca arata exact ca cea de cupru. Asta pentru ca a fost acoperita cu un strat de cupru, pentru a scapa de acea culoare neplacuta.
Daca folosim conductori electrici, va trebui sa ne obisnuim cu acele spirale argintii ce rasar din frunzisul bonsaiului nostru, pentru ca si in cazul sarmei de aluminiu recomand indepartarea invelisului de plastic. In bonsai nu se foloseste sarma cu izolatie; nu facem instalatii electrice.
Aluminiul are avantajul ca este foarte maleabil fara vreo pregatire prealabila, se poate lucra usor cu el, dar si dezavantajul ca este mai putin rezistent. Va trebui sa tinem cont de acest fapt cand vom alege diametrul sarmei, comparativ cu cel al ramurii de legat. Si ca tot am ajuns la diametre, haideti sa vedem cum alegem sarma in functie de grosimea ramurii.
O regula izvorata din experienta acumulata pana-n prezent, spune ca grosimea sarmei trebuie sa fie aprox. 1/3 din grosimea ramurii de legat. In cazul aluminiului, chiar un pic mai groasa. Dar aceasta afirmatie nu trebuie luata ad literam. Daca cineva vrea sa lege un trunchi gros de 45 mm, nu se va apuca sa infasoare pe el o bara de cupru de 15 mm grosime. Acest raport de 1/3 este valabil pana pe la grosimea de 6 mm a sarmei. Pentru ramuri mai groase de 16 – 18 mm se vor folosi doua sau trei randuri de sarma de un diametru corespunzator, care se vor infasura in paralel. Si in aceasta privinta, tot experienta are ultimul cuvant, mai ales ca in functie de specie, putem avea de-a face cu ramuri mai flexibile sau mai „incapatanate”.
De regula, daca aveti in trusa sarma de 0,8; 1; 1,5; 2; 2,5; 4; 6 mm, va veti descurca in orice situatie. Pentru trunchiuri si ramuri de grosimi mai mari, se folosesc metode alternative de indoire si fixare, cum sunt: prese, parghii si leviere, intinzatoare, s.a.
Cum legam? Abia acum atingem punctul sensibil al problemei. Regula de baza este ca legarea se face de jos in sus si de la interior catre exterior. Adica: se porneste de la baza trunchiului catre varf si de la baza ramurilor principale catre varfurile ramificatiilor. Regula este valabila si cand avem de legat doar o anumita zona, sau doar o ramura.
Asezarea sarmei se face prin infasurare, la un unghi de aprox. 45° fata de axa longitudinala a ramurii, in final aratand ca o spirala. Acum, si acest unghi trebuie privit ca o valoare relativa. Ce trebuie inteles este faptul ca daca spirele sunt prea dese, sarma nu va putea tine ramura dupa ce o indoim, iar daca sunt prea rare, vom avea putine puncte de control, raportat la lungimea totala a ramurii, riscand sa rupem la indoire sau sa ne trezim ca nu avem suport de sprijin in punctul in care vrem sa indoim.
Concret, cum realizam legarea? Sa luam exemplul cel mai simplu, al unui trunchi taiat deasupra unei ramuri pe care dorim s-o ridicam ca o continuare a trunchiului.
Incepem prin a taia o bucata de sarma, la o lungime cam cu jumatate mai mare decat lungimea totala a trunchiului si ramurii pe care le vom lega. Se recomanda ca sarma sa fie mai lunga cu 1/3 decat portiunea de legat, dar e mai bine sa fie un pic mai lunga si sa taiem surplusul la sfarsit, decat sa ne trezim ca nu ajunge si sa trebuiasca s-o luam de la inceput. Unii recomanda ca nici sa nu se taie, ci sa se lucreze cu colacul intreg in mana. Eu personal nu sunt de acord, mai ales in cazul incepatorilor. Grosimea sarmei o vom alege in functie de diametrul ramurii ce va fi indoita (1/3 din acesta).
Cand legam un trunchi, sarma se ancoreaza (de obicei) in substrat, fiind infipta in pamant. Nici cu acest lucru nu sunt cu totul de acord, deoarece o mana nesigura ar putea distruge o mare parte a radacinilor fine, nu cand infige sarma ci dupa ce incepe infasurarea.
Sa presupunem ca nu ancoram sarma, ci incepem legarea direct de la nivelul solului. Asezam capatul sarmei lipit in spatele trunchiului si apucam cu mana stanga, atat sarma cat si trunchiul, intre degetul mare si aratator. Cu mana dreapta conducem sarma printr-o miscare circulara, astfel incat aceasta sa se aseze sub forma unei spirale pe trunchi, la acel unghi de aprox. 45°. Legarea nu trebuie sa fie stransa, presiunea asupra scoartei sa fie inexistenta, sarma trebuind „sa se aseze” efectiv, pe trunchi. Nici prea larga, in sensul de a nu atinge scoarta, pentru ca atunci, la indoire, sarma nu-si va putea indeplini rolul de fixator. Continuam infasurarea pana la varful ramurii de indoit, incet si cu grija sa nu distrugem eventualii muguri de pe aceasta. Vom avea nevoie de ei pentru formarea noilor ramuri. Pe masura ce inaintam cu infasurarea, mana stanga nu ramane uitata la baza trunchiului. Dupa 1-2 spire, o mutam pentru a fixa cat mai aproape de locul unde am ajuns cu infasurarea. Odata ajunsi la varf, taiem surplusul de sarma iar capatul acesteia il indoim perpendicular pe ramura. Va stergeti transpiratia, luati o gura de apa, pentru ca urmeaza indoirea.
Ramura nu va fi doar arcuita in sus. Ea trebuie indoita, pe cat posibil, tangent cu trunchiul, astfel incat sa devina o continuare a acestuia, iar dupa vindecarea locului taieturii, nimic sa nu mai aminteasca de faptul ca partea superioara a fost odata ramura.
In acest sens, vom apuca trunchiul si ramura intre degetul mare si aratator al ambelor maini, cat mai aproape de locul in care vrem sa indoim (ca atunci cand vrem sa rupem un creion). Incet si atenti la orice zgomot ce ar trada o eventuala rupere, conducem ramura catre pozitia dorita, fara a o forta insa. Ce tensiune trebuie aplicata ramurii si cand sa va opriti, nu va poate spune nimeni. Aceste lucruri se afla doar prin exercitiu. Ideal este sa va opriti exact inaintea momentului de rupere. Acesta difera in functie de specie de anotimp si de felul cum a fost pregatita planta pentru legare. Dupa ce ramura a ajuns in pozitia dorita, operatiunea se considera incheiata, iar copacelul este pus intr-un loc mai umbrit si mai ferit timp de 2-3 saptamani.
Daca in timpul indoirii reusim sa rupem ramura, ne oprim imediat, chiar in momentul in care se produce „crak-ul”. Asta, pentru a mai putea salva ceva. Daca e vorba de o simpla crapatura sau de ruperea a jumatate din sectiunea ramurii, aplicam o pasta sigilanta si lasam sa se vindece locul. Atentie! Nu trebuie sa incercati sa apropiati marginile rupturii sau sa readuceti ramura la pozitia initiala! De cele mai multe ori, veti reusi s-o rupeti de tot.
Daca ramura s-a rupt pe toata sectiunea iar capetele s-au desprins unul de celalalt, priviti totul ca pe o lectie invatata si incepeti sa va ganditi deja la urmatoarea victima.
Deci, ne-am lamurit cu varianta simpla a legarii, atunci cand nu sunt implicate ramificatii. Cum vom proceda insa, daca avem o ramura de pe care pleaca doua ramificatii (din puncte diferite, deoarece in bonsai trebuie evitat ca doua ramuri sa porneasca din acelasi loc)?
Depinde ce ne intereseaza: dorim sa indoim si ramura „tata” care poarta cele doua ramuri „fiu” (vom infasura totul cu sarma), sau dorim sa indoim doar cele doua ramuri „fiu” la un anumit unghi fata de ramura „tata” (vom infasura doar ramurile „fiu” si segmentul de ramura „tata” dintre ele).
In prima varianta, vom folosi un fir de sarma indoit in doua, capatul indoit fiind punctul de pornire. Ca si in primul exemplu, il vom fixa de ramura-tata prinzandu-le intre degetul mare si cel aratator al mainii stangi, iar cu dreapta vom incepe sa infasuram ambele fire odata de-a lungul ramurii-tata, pana in puntul din care porneste prima ramura-fiu. Ajunsi aici, eliberam un fir (care va fi folosit pentru a infasura ulterior ramura-fiu) si continuam infasurarea cu celalalt fir, de-a lungul ramurii-tata pana la varful acesteia. Taiem surplusul, indoim capatul la 90°. Revenim la firul lasat liber si continuam sa-l infasuram de-a lungul ramurii-fiu ce porneste din acel punct, pana la varful ei. Regula este aceeasi: incet si cu grija, pentru a nu distruge mugurii existenti. In acest moment, ne-a mai ramas o ramura-fiu, nelegata. Pentru aceasta, vom lua o alta bucata de sarma si vom incepe infasurarea de pe ramura-tata, dintr-un punct situat dupa locul de pornire al primei ramuri-fiu, deja legate. Fixam sarma si o infasuram paralel cu firul deja existent, pana la punctul de bifurcatie. De aici, vom continua cu legarea pe ramura-fiu ramasa. Din acest moment, putem proceda la indoirile de rigoare.
In varianta a doua, lucrurile sunt mai simple. Vom avea nevoie de o singura bucata de sarma si vom porni infasurarea din locul din care pleaca prima ramura-fiu. Nu vom fixa acolo capatul sarmei, ci vom lasa liber un segment din aceasta, suficient pentru a putea lega cu el acea ramura-fiu. Incepem infasurarea de-a lungul ramurii-tata pana ajungem la cea de-a doua ramura-fiu si continuam pe aceasta pana la varf. Taiem surplusul. Revenim la locul de unde am inceput infasurarea si continuam sa legam cu capatul lasat liber si prima ramura-fiu. E, intr-adevar, mai simplu, nu?
In mod similar se procedeaza indiferent cat de complexa ar fi structura ramurilor pe care vrem sa le legam, indiferent de cate ramificatii ar fi. Se poate porni cu pana la trei fire de sarma odata, pe care le directionam apoi dupa cum avem nevoie. Important este sa privim cu atentie si sa judecam, inainte de a ne apuca de lucru, pentru a alege varianta cea mai simpla si mai adecvata si pentru a nu ne trezi in situatii imposibile, in care sa intersectam sarmele. Dar atentia cea mai mare, indiferent de complexitatea legarii, trebuie acordata tensiunii asupra scoartei. In permanenta sa fim atenti ca sarma sa nu fie prea stransa pe ramura, pentru a nu lasa urme dupa inlaturarea sa. Dupa legare, copacelul trebuie pus intr-un loc umbrit si controlat zilnic. Cand bonsaiul nu este legat cu sarma, nu sesizam ritmul in care ramurile sale se ingroasa. Cand este „incorsetat” vom fi uimiti, mai ales la unele specii, de cat de repede se poate incastra sarma in scoarta. Acest lucru trebuie evitat. Chiar daca n-au trecut decat doua saptamani de la legare, vom inlatura sarma si vom relua operatia cu alta ocazie, eventual intr-o perioada de crestere mai lenta. In cazul unor specii mai dificile, ori cand vrem sa facem indoiri mai drastice, vom infasura zona de legat cu rafie sau alte fibre naturale, inainte de aplicarea sarmei.
Cand legam? Momentul aplicarii sarmei depinde foarte mult de specia bonsaiului, de perioadele sale de maxima si minima crestere ori de stagnare, deci, implicit si de anotimp. Pentru a ne referi mai usor la acest aspect vom imparti speciile in cele doua mari clase: frunze perene si frunze cazatoare.
Dar pentru a intelege mai bine cum sa alegem momentul propice legarii, ar trebui sa vedem mai intai care este mecanismul indoirii si care sunt efectele sale asupra plantei. Dupa cum am mentionat deja, numai bonsaii perfect sanatosi vor fi legati cu sarma. Aceasta activitate este destul de stresanta pentru planta iar daca nu este intr-o forma buna, perioada de recuperare va fi mai lunga, vom avea un coeficient mai mare de revenire a ramurilor la forma initiala, sau chiar am putea pierde planta ori portiuni din ea.
Deci, ce se intampla in interiorul ramurii cand o legam? Practic, legarea propriu-zisa, nu produce (sau nu ar trebui sa produca) mari schimbari in ramura. Indoirea este cea care afecteaza structura interioara. Ea distruge partial stratul de cambium, aflat imediat sub scoarta. Tensiunea aplicata provoaca mici fracturi si discontinuitati in acest tesut, in intregul organism „se trage alarma”, iar planta incepe sa lucreze pentru refacerea straturilor afectate. Doar ca, legata fiind, planta va reface stratul de cambium prin adaugare de tesut in portiunile distruse, iar ramurile se vor vindeca in noua pozitie.
Bine-nteles, acest proces este stresant, in cazul legarilor masive sau totale planta fiind fortata sa „lase alte treburi” pentru a se concentra pe refacerea tesuturilor distruse. De aceea trebuie sa aiba o „conditie fizica” buna, inainte de legare. Si tot din acest motiv trebuie sa stim exact in ce pozitie vrem sa fixam ramurile, nu sa facem „n” incercari, ajungand sa distrugem cambiumul in asemenea hal intr-o ramura, incat planta sa „considere” ca e mai bine sa renunte la ea si sa se axeze pe refacerea celorlalte.
Dupa cum am vazut, legarea cu sarma implica o perioada de refacere. De acest lucru va trebui sa tinem cont atunci cand alegem momentul legarii.
Speciile cu frunze cazatoare se leaga cel mai bine toamna, dupa ce au lepadat frunzele sau primavara devreme, inainte de explozia mugurilor. Asta si datorita faptului ca pe ramurile golase se poate lucra mai usor. Daca legarea s-a facut toamna, sarma va putea ramane pe bonsai peste iarna, procesul de refacere fiind acum mai lent. Insa, planta va trebui protejata de inghet. Totusi, legarea nu trebuie facuta toamna tarziu; planta trebuie sa aiba timp sa inceapa procesul de refacere a tesutului de cambium, inainte de intrarea in somnul de iarna (mai ales daca legarea a implicat si ruperea sau pleznirea unor ramuri). Daca vom lega primavara, va trebui sa urmarim indeaproape evolutia plantei, deoarece odata cu incalzirea vremii vom asista la o crestere vertiginoasa, iar pericolul de incastrare a sarmei este mai mare. Primavara insa, si perioada de refacere a plantei este mai mica (datorita cresterii rapide), asa ca putem inlatura sarma mai repede. La inceputul verii, in cazul unui bonsai pe care il defoliem, putem efectua si o legare cu sarma profitand de faptul ca ramurile sunt goale. Si in acest caz vom urmari cu atentie aspectul legaturilor, pentru ca urmeaza o crestere puternica pana in toamna. Chiar daca va fi mai greu de observat (datorita frunzisului care reapare dupa defoliere), va trebui sa cautam si sa inlaturam orice sarma ce are tendinta de a se incastra in scoarta.
Teoretic, coniferele pot fi legate cu sarma de primavara pana toamna. Totusi, se pare ca cele mai bune rezultate se obtin cand legarea se face la sfarsitul verii sau inceputul toamnei. Urmeaza o perioada de crestere intensa iar planta recupereaza foarte bine. Sarma va ramane peste iarna urmand a fi inlaturata tarziu in primavara. Daca la speciile cu frunze cazatoare o perioada de 2-3 luni e suficienta pentru revenirea plantei si fixarea ramurilor in noua pozitie, in cazul coniferelor sarma va trebui lasata pe planta mai mult, refacerea tesuturilor fiind mai lenta. Pe un pin sarma poate fi lasata si un an de zile.
In cazul celorlalte specii cu frunze perene, speciile exotice de exemplu, legarea cu sarma se poate face oricand pe parcursul anului, dat fiind faptul ca iarna aceste specii sunt protejate in interior. Perioada de somn, daca exista, este foarte scurta si nu afecteaza legarea. Totusi, o atentie in plus trebuie acordata incastrarii sarmei, pentru ca cele mai multe dintre speciile exotice au si o coaja foarte fina si delicata, urmele ramanand vizibile foarte multi ani.
Cum inlaturam sarma? Cea mai mare greseala este sa incercati sa o desfaceti de pe ramura, pentru a o refolosi, eventual. Daca in timpul legarii au mai survenit si niste mici rupturi, precis veti reusi acum sa faceti ce n-ati reusit atunci, adica sa rupeti ramura de tot sau, in cel mai fericit caz, s-o dizlocati. Inafara de asta, se presupune ca in perioada cat a stat sarma pe ramura, au aparut noi crengute din mugurii existenti, care ar putea fi rupte la desfacerea sarmei. Aceasta nu se desfasoara de pe ramuri ci se taie in mici bucati care cad singure (cu conditia sa fie mai mici de o spira). Taierea se face cu clestele special de inlaturat sarma (pentru cei care-l au) sau cu un banal cleste de sarma, dar care sa taie foarte bine la varf. Acel binecunoscut „sfic” poate fi folosit cu succes daca e manevrat cu grija. Clestele special pentru bonsai are varful mai bont, tocmai pentru a nu „musca” si din ramura cand este folosit.
Tin sa mentionez ca aceasta succinta prezentare a tehnicii de legare si indoire, nu face decat sa zgarie suprafata volumului de informatii existent la ora actuala cu privire la acest subiect. Sper, totusi, ca cele cateva randuri asternute mai sus sa reuseasca sa redea o imagine cat mai apropiata de ceea ce inseamna legarea cu sarma si sa va dea curajul de a incerca sa faceti primii pasi in stapanirea acestei tehnici.
Important este sa intelegem care este mecanismul legarii, cum actioneaza sarma asupra ramurii, cand si cum legam, iar restul tine de exercitiu. Cu timpul, experienta se va acumula, iar incercarile vor fi din ce in ce mai reusite.
De la inceput, trebuie spus ca orice bonsai, indiferent de specie, se leaga cu sarma. Orice copacel a purtat acele spirale de sarma, macar o data in viata. Sunt cazuri rarisime de bonsai care sa nu fi fost legati niciodata, de-a lungul vietii lor. In al doilea rand, un alt lucru ce trebuie bine inteles este acela ca nu exista bonsai (si aici chiar ca nu sunt exceptii) care sa nu poata fi legat in intregime (de la baza trunchiului pana la varful fiecarei ramuri) fara ca sarma sa se intersecteze. Daca te respecti pe tine, respecti arta si planta asupra careia te apleci, iti vei permite ragazul de a gandi bine ce ai de facut, inainte de a pune mana pe sarma.
Pentru a lamuri un pic ce e cu aceasta tehnica, sa incercam sa raspundem la cateva intrebari.
De ce legam? Apelam la sarma atunci cand vrem sa modificam pozitia trunchiului sau ramurilor unui bonsai, ori cand vrem sa schimbam directia de crestere a acestora. Practic, denumirea este incompleta... Noi spunem „Legarea cu sarma”. Corect ar fi „Legarea cu sarma si indoirea ramurilor” pentru ca nimeni nu leaga cu sarma si lasa asa. Logic ca dupa legare urmeaza indoirea ramurii si fixarea acesteia in pozitia dorita.
Ce legam? Orice! Orice particica dintr-un bonsai poate fi legata cu sarma si indoita, daca este cazul. Trunchiul, ramurile, chiar si radacinile. Si nu ma refer aici la legarea bolului radicular pentru stabilizarea plantei in vas cu ocazia plantarii, ci la legarea ramificatiilor radacinii, pentru ca acestea sa poata fi fixate in anumite pozitii. Mai rar, dar se practica (de cele mai multe ori, atunci cand vrem sa imbunatatim aspectul unui nebari existent, dar nu prea expresiv). Trebuie inteles ca la o prima formare, o planta ce dorim sa devina bonsai va putea fi legata „din cap pana-n picioare”, desi, ideal ar fi ca la alegerea acesteia, ea sa fie deja cat mai aproape de forma dorita. Totusi, nu intotdeauna avem acest noroc, iar de multe ori, cand cautam material brut, se intampla sa ne atraga un anumit „ceva” la o planta. Spre exemplu, un trunchi scobit si gaunos la care visam de ani de zile, ne poate determina sa luam acea planta chit ca restul ramurilor arata clar bataia de cap pe care o vom avea pana la obtinerea unei forme echilibrate.
Cu ce legam? Exista doua tipuri de sarma folosite la legarea bonsailor: de cupru si de aluminiu. Sarma de cupru, daca nu este cumparata de la centre specializate in comercializarea articolelor bonsai, va trebui pregatita inainte de folosire. Haideti sa vedem cum.
In primul rand, ea va fi „dezbracata” de acea izolatie de plastic (presupunand ca este vorba de un simplu conductor electric). Apoi este rulata pe un suport astfel incat sa obtinem un colac de sarma de un diametru convenabil (10 – 15 cm). Urmatorul pas il constituie arderea. Sarma este arsa la flacara deschisa (cu un arzator sau lampa cu gaz) pana ce cuprul isi schimba culoarea sau se inroseste. De obicei, nu e nevoie sa asteptam pana la inrosire; este suficient sa ardem pana ce flacara devine verde. Dupa racire, sarma este gata de folosire sau poate fi depozitata. In aceasta forma, este mult mai maleabila, mai usor de controlat cand o infasuram pe bonsai, legarea fiind mai comoda iar rezultatul mai de calitate. In plus, cuprul mai are o proprietate care noua bonsaistilor, ne este de un real folos: dupa ardere, orice indoire a sarmei va provoca intarirea acesteia in noua pozitie. Deci, infasurarea acesteia pe ramura (privita ca actiune mecanica generatoare de caldura) va produce rearanjarea cristalelor in sectiunea sarmei, noi beneficiind de o rezistenta sporita a sa, dar dupa ce am terminat de lucrat cu ea. Deci, altfel spus, e moale cand lucram cu ea si se intareste dupa. Acest fapt permite folosirea unor sarme de diametre mai mici dar care se dovedesc suficient de rezistente. Un alt aspect, ce nu e chiar de neglijat, este culoarea cuprului care se confunda cu cea a scoartei bonsailor, copacii astfel legati fiind mai estetici comparativ cu cei legati cu aluminiu, acesta fiind extrem de vizibil.
Sarma de aluminiu, daca este cumparata de la „articole bonsai”, vom vedea ca arata exact ca cea de cupru. Asta pentru ca a fost acoperita cu un strat de cupru, pentru a scapa de acea culoare neplacuta.
Daca folosim conductori electrici, va trebui sa ne obisnuim cu acele spirale argintii ce rasar din frunzisul bonsaiului nostru, pentru ca si in cazul sarmei de aluminiu recomand indepartarea invelisului de plastic. In bonsai nu se foloseste sarma cu izolatie; nu facem instalatii electrice.
Aluminiul are avantajul ca este foarte maleabil fara vreo pregatire prealabila, se poate lucra usor cu el, dar si dezavantajul ca este mai putin rezistent. Va trebui sa tinem cont de acest fapt cand vom alege diametrul sarmei, comparativ cu cel al ramurii de legat. Si ca tot am ajuns la diametre, haideti sa vedem cum alegem sarma in functie de grosimea ramurii.
O regula izvorata din experienta acumulata pana-n prezent, spune ca grosimea sarmei trebuie sa fie aprox. 1/3 din grosimea ramurii de legat. In cazul aluminiului, chiar un pic mai groasa. Dar aceasta afirmatie nu trebuie luata ad literam. Daca cineva vrea sa lege un trunchi gros de 45 mm, nu se va apuca sa infasoare pe el o bara de cupru de 15 mm grosime. Acest raport de 1/3 este valabil pana pe la grosimea de 6 mm a sarmei. Pentru ramuri mai groase de 16 – 18 mm se vor folosi doua sau trei randuri de sarma de un diametru corespunzator, care se vor infasura in paralel. Si in aceasta privinta, tot experienta are ultimul cuvant, mai ales ca in functie de specie, putem avea de-a face cu ramuri mai flexibile sau mai „incapatanate”.
De regula, daca aveti in trusa sarma de 0,8; 1; 1,5; 2; 2,5; 4; 6 mm, va veti descurca in orice situatie. Pentru trunchiuri si ramuri de grosimi mai mari, se folosesc metode alternative de indoire si fixare, cum sunt: prese, parghii si leviere, intinzatoare, s.a.
Cum legam? Abia acum atingem punctul sensibil al problemei. Regula de baza este ca legarea se face de jos in sus si de la interior catre exterior. Adica: se porneste de la baza trunchiului catre varf si de la baza ramurilor principale catre varfurile ramificatiilor. Regula este valabila si cand avem de legat doar o anumita zona, sau doar o ramura.
Asezarea sarmei se face prin infasurare, la un unghi de aprox. 45° fata de axa longitudinala a ramurii, in final aratand ca o spirala. Acum, si acest unghi trebuie privit ca o valoare relativa. Ce trebuie inteles este faptul ca daca spirele sunt prea dese, sarma nu va putea tine ramura dupa ce o indoim, iar daca sunt prea rare, vom avea putine puncte de control, raportat la lungimea totala a ramurii, riscand sa rupem la indoire sau sa ne trezim ca nu avem suport de sprijin in punctul in care vrem sa indoim.
Concret, cum realizam legarea? Sa luam exemplul cel mai simplu, al unui trunchi taiat deasupra unei ramuri pe care dorim s-o ridicam ca o continuare a trunchiului.
Incepem prin a taia o bucata de sarma, la o lungime cam cu jumatate mai mare decat lungimea totala a trunchiului si ramurii pe care le vom lega. Se recomanda ca sarma sa fie mai lunga cu 1/3 decat portiunea de legat, dar e mai bine sa fie un pic mai lunga si sa taiem surplusul la sfarsit, decat sa ne trezim ca nu ajunge si sa trebuiasca s-o luam de la inceput. Unii recomanda ca nici sa nu se taie, ci sa se lucreze cu colacul intreg in mana. Eu personal nu sunt de acord, mai ales in cazul incepatorilor. Grosimea sarmei o vom alege in functie de diametrul ramurii ce va fi indoita (1/3 din acesta).
Cand legam un trunchi, sarma se ancoreaza (de obicei) in substrat, fiind infipta in pamant. Nici cu acest lucru nu sunt cu totul de acord, deoarece o mana nesigura ar putea distruge o mare parte a radacinilor fine, nu cand infige sarma ci dupa ce incepe infasurarea.
Sa presupunem ca nu ancoram sarma, ci incepem legarea direct de la nivelul solului. Asezam capatul sarmei lipit in spatele trunchiului si apucam cu mana stanga, atat sarma cat si trunchiul, intre degetul mare si aratator. Cu mana dreapta conducem sarma printr-o miscare circulara, astfel incat aceasta sa se aseze sub forma unei spirale pe trunchi, la acel unghi de aprox. 45°. Legarea nu trebuie sa fie stransa, presiunea asupra scoartei sa fie inexistenta, sarma trebuind „sa se aseze” efectiv, pe trunchi. Nici prea larga, in sensul de a nu atinge scoarta, pentru ca atunci, la indoire, sarma nu-si va putea indeplini rolul de fixator. Continuam infasurarea pana la varful ramurii de indoit, incet si cu grija sa nu distrugem eventualii muguri de pe aceasta. Vom avea nevoie de ei pentru formarea noilor ramuri. Pe masura ce inaintam cu infasurarea, mana stanga nu ramane uitata la baza trunchiului. Dupa 1-2 spire, o mutam pentru a fixa cat mai aproape de locul unde am ajuns cu infasurarea. Odata ajunsi la varf, taiem surplusul de sarma iar capatul acesteia il indoim perpendicular pe ramura. Va stergeti transpiratia, luati o gura de apa, pentru ca urmeaza indoirea.
Ramura nu va fi doar arcuita in sus. Ea trebuie indoita, pe cat posibil, tangent cu trunchiul, astfel incat sa devina o continuare a acestuia, iar dupa vindecarea locului taieturii, nimic sa nu mai aminteasca de faptul ca partea superioara a fost odata ramura.
In acest sens, vom apuca trunchiul si ramura intre degetul mare si aratator al ambelor maini, cat mai aproape de locul in care vrem sa indoim (ca atunci cand vrem sa rupem un creion). Incet si atenti la orice zgomot ce ar trada o eventuala rupere, conducem ramura catre pozitia dorita, fara a o forta insa. Ce tensiune trebuie aplicata ramurii si cand sa va opriti, nu va poate spune nimeni. Aceste lucruri se afla doar prin exercitiu. Ideal este sa va opriti exact inaintea momentului de rupere. Acesta difera in functie de specie de anotimp si de felul cum a fost pregatita planta pentru legare. Dupa ce ramura a ajuns in pozitia dorita, operatiunea se considera incheiata, iar copacelul este pus intr-un loc mai umbrit si mai ferit timp de 2-3 saptamani.
Daca in timpul indoirii reusim sa rupem ramura, ne oprim imediat, chiar in momentul in care se produce „crak-ul”. Asta, pentru a mai putea salva ceva. Daca e vorba de o simpla crapatura sau de ruperea a jumatate din sectiunea ramurii, aplicam o pasta sigilanta si lasam sa se vindece locul. Atentie! Nu trebuie sa incercati sa apropiati marginile rupturii sau sa readuceti ramura la pozitia initiala! De cele mai multe ori, veti reusi s-o rupeti de tot.
Daca ramura s-a rupt pe toata sectiunea iar capetele s-au desprins unul de celalalt, priviti totul ca pe o lectie invatata si incepeti sa va ganditi deja la urmatoarea victima.
Deci, ne-am lamurit cu varianta simpla a legarii, atunci cand nu sunt implicate ramificatii. Cum vom proceda insa, daca avem o ramura de pe care pleaca doua ramificatii (din puncte diferite, deoarece in bonsai trebuie evitat ca doua ramuri sa porneasca din acelasi loc)?
Depinde ce ne intereseaza: dorim sa indoim si ramura „tata” care poarta cele doua ramuri „fiu” (vom infasura totul cu sarma), sau dorim sa indoim doar cele doua ramuri „fiu” la un anumit unghi fata de ramura „tata” (vom infasura doar ramurile „fiu” si segmentul de ramura „tata” dintre ele).
In prima varianta, vom folosi un fir de sarma indoit in doua, capatul indoit fiind punctul de pornire. Ca si in primul exemplu, il vom fixa de ramura-tata prinzandu-le intre degetul mare si cel aratator al mainii stangi, iar cu dreapta vom incepe sa infasuram ambele fire odata de-a lungul ramurii-tata, pana in puntul din care porneste prima ramura-fiu. Ajunsi aici, eliberam un fir (care va fi folosit pentru a infasura ulterior ramura-fiu) si continuam infasurarea cu celalalt fir, de-a lungul ramurii-tata pana la varful acesteia. Taiem surplusul, indoim capatul la 90°. Revenim la firul lasat liber si continuam sa-l infasuram de-a lungul ramurii-fiu ce porneste din acel punct, pana la varful ei. Regula este aceeasi: incet si cu grija, pentru a nu distruge mugurii existenti. In acest moment, ne-a mai ramas o ramura-fiu, nelegata. Pentru aceasta, vom lua o alta bucata de sarma si vom incepe infasurarea de pe ramura-tata, dintr-un punct situat dupa locul de pornire al primei ramuri-fiu, deja legate. Fixam sarma si o infasuram paralel cu firul deja existent, pana la punctul de bifurcatie. De aici, vom continua cu legarea pe ramura-fiu ramasa. Din acest moment, putem proceda la indoirile de rigoare.
In varianta a doua, lucrurile sunt mai simple. Vom avea nevoie de o singura bucata de sarma si vom porni infasurarea din locul din care pleaca prima ramura-fiu. Nu vom fixa acolo capatul sarmei, ci vom lasa liber un segment din aceasta, suficient pentru a putea lega cu el acea ramura-fiu. Incepem infasurarea de-a lungul ramurii-tata pana ajungem la cea de-a doua ramura-fiu si continuam pe aceasta pana la varf. Taiem surplusul. Revenim la locul de unde am inceput infasurarea si continuam sa legam cu capatul lasat liber si prima ramura-fiu. E, intr-adevar, mai simplu, nu?
In mod similar se procedeaza indiferent cat de complexa ar fi structura ramurilor pe care vrem sa le legam, indiferent de cate ramificatii ar fi. Se poate porni cu pana la trei fire de sarma odata, pe care le directionam apoi dupa cum avem nevoie. Important este sa privim cu atentie si sa judecam, inainte de a ne apuca de lucru, pentru a alege varianta cea mai simpla si mai adecvata si pentru a nu ne trezi in situatii imposibile, in care sa intersectam sarmele. Dar atentia cea mai mare, indiferent de complexitatea legarii, trebuie acordata tensiunii asupra scoartei. In permanenta sa fim atenti ca sarma sa nu fie prea stransa pe ramura, pentru a nu lasa urme dupa inlaturarea sa. Dupa legare, copacelul trebuie pus intr-un loc umbrit si controlat zilnic. Cand bonsaiul nu este legat cu sarma, nu sesizam ritmul in care ramurile sale se ingroasa. Cand este „incorsetat” vom fi uimiti, mai ales la unele specii, de cat de repede se poate incastra sarma in scoarta. Acest lucru trebuie evitat. Chiar daca n-au trecut decat doua saptamani de la legare, vom inlatura sarma si vom relua operatia cu alta ocazie, eventual intr-o perioada de crestere mai lenta. In cazul unor specii mai dificile, ori cand vrem sa facem indoiri mai drastice, vom infasura zona de legat cu rafie sau alte fibre naturale, inainte de aplicarea sarmei.
Cand legam? Momentul aplicarii sarmei depinde foarte mult de specia bonsaiului, de perioadele sale de maxima si minima crestere ori de stagnare, deci, implicit si de anotimp. Pentru a ne referi mai usor la acest aspect vom imparti speciile in cele doua mari clase: frunze perene si frunze cazatoare.
Dar pentru a intelege mai bine cum sa alegem momentul propice legarii, ar trebui sa vedem mai intai care este mecanismul indoirii si care sunt efectele sale asupra plantei. Dupa cum am mentionat deja, numai bonsaii perfect sanatosi vor fi legati cu sarma. Aceasta activitate este destul de stresanta pentru planta iar daca nu este intr-o forma buna, perioada de recuperare va fi mai lunga, vom avea un coeficient mai mare de revenire a ramurilor la forma initiala, sau chiar am putea pierde planta ori portiuni din ea.
Deci, ce se intampla in interiorul ramurii cand o legam? Practic, legarea propriu-zisa, nu produce (sau nu ar trebui sa produca) mari schimbari in ramura. Indoirea este cea care afecteaza structura interioara. Ea distruge partial stratul de cambium, aflat imediat sub scoarta. Tensiunea aplicata provoaca mici fracturi si discontinuitati in acest tesut, in intregul organism „se trage alarma”, iar planta incepe sa lucreze pentru refacerea straturilor afectate. Doar ca, legata fiind, planta va reface stratul de cambium prin adaugare de tesut in portiunile distruse, iar ramurile se vor vindeca in noua pozitie.
Bine-nteles, acest proces este stresant, in cazul legarilor masive sau totale planta fiind fortata sa „lase alte treburi” pentru a se concentra pe refacerea tesuturilor distruse. De aceea trebuie sa aiba o „conditie fizica” buna, inainte de legare. Si tot din acest motiv trebuie sa stim exact in ce pozitie vrem sa fixam ramurile, nu sa facem „n” incercari, ajungand sa distrugem cambiumul in asemenea hal intr-o ramura, incat planta sa „considere” ca e mai bine sa renunte la ea si sa se axeze pe refacerea celorlalte.
Dupa cum am vazut, legarea cu sarma implica o perioada de refacere. De acest lucru va trebui sa tinem cont atunci cand alegem momentul legarii.
Speciile cu frunze cazatoare se leaga cel mai bine toamna, dupa ce au lepadat frunzele sau primavara devreme, inainte de explozia mugurilor. Asta si datorita faptului ca pe ramurile golase se poate lucra mai usor. Daca legarea s-a facut toamna, sarma va putea ramane pe bonsai peste iarna, procesul de refacere fiind acum mai lent. Insa, planta va trebui protejata de inghet. Totusi, legarea nu trebuie facuta toamna tarziu; planta trebuie sa aiba timp sa inceapa procesul de refacere a tesutului de cambium, inainte de intrarea in somnul de iarna (mai ales daca legarea a implicat si ruperea sau pleznirea unor ramuri). Daca vom lega primavara, va trebui sa urmarim indeaproape evolutia plantei, deoarece odata cu incalzirea vremii vom asista la o crestere vertiginoasa, iar pericolul de incastrare a sarmei este mai mare. Primavara insa, si perioada de refacere a plantei este mai mica (datorita cresterii rapide), asa ca putem inlatura sarma mai repede. La inceputul verii, in cazul unui bonsai pe care il defoliem, putem efectua si o legare cu sarma profitand de faptul ca ramurile sunt goale. Si in acest caz vom urmari cu atentie aspectul legaturilor, pentru ca urmeaza o crestere puternica pana in toamna. Chiar daca va fi mai greu de observat (datorita frunzisului care reapare dupa defoliere), va trebui sa cautam si sa inlaturam orice sarma ce are tendinta de a se incastra in scoarta.
Teoretic, coniferele pot fi legate cu sarma de primavara pana toamna. Totusi, se pare ca cele mai bune rezultate se obtin cand legarea se face la sfarsitul verii sau inceputul toamnei. Urmeaza o perioada de crestere intensa iar planta recupereaza foarte bine. Sarma va ramane peste iarna urmand a fi inlaturata tarziu in primavara. Daca la speciile cu frunze cazatoare o perioada de 2-3 luni e suficienta pentru revenirea plantei si fixarea ramurilor in noua pozitie, in cazul coniferelor sarma va trebui lasata pe planta mai mult, refacerea tesuturilor fiind mai lenta. Pe un pin sarma poate fi lasata si un an de zile.
In cazul celorlalte specii cu frunze perene, speciile exotice de exemplu, legarea cu sarma se poate face oricand pe parcursul anului, dat fiind faptul ca iarna aceste specii sunt protejate in interior. Perioada de somn, daca exista, este foarte scurta si nu afecteaza legarea. Totusi, o atentie in plus trebuie acordata incastrarii sarmei, pentru ca cele mai multe dintre speciile exotice au si o coaja foarte fina si delicata, urmele ramanand vizibile foarte multi ani.
Cum inlaturam sarma? Cea mai mare greseala este sa incercati sa o desfaceti de pe ramura, pentru a o refolosi, eventual. Daca in timpul legarii au mai survenit si niste mici rupturi, precis veti reusi acum sa faceti ce n-ati reusit atunci, adica sa rupeti ramura de tot sau, in cel mai fericit caz, s-o dizlocati. Inafara de asta, se presupune ca in perioada cat a stat sarma pe ramura, au aparut noi crengute din mugurii existenti, care ar putea fi rupte la desfacerea sarmei. Aceasta nu se desfasoara de pe ramuri ci se taie in mici bucati care cad singure (cu conditia sa fie mai mici de o spira). Taierea se face cu clestele special de inlaturat sarma (pentru cei care-l au) sau cu un banal cleste de sarma, dar care sa taie foarte bine la varf. Acel binecunoscut „sfic” poate fi folosit cu succes daca e manevrat cu grija. Clestele special pentru bonsai are varful mai bont, tocmai pentru a nu „musca” si din ramura cand este folosit.
Tin sa mentionez ca aceasta succinta prezentare a tehnicii de legare si indoire, nu face decat sa zgarie suprafata volumului de informatii existent la ora actuala cu privire la acest subiect. Sper, totusi, ca cele cateva randuri asternute mai sus sa reuseasca sa redea o imagine cat mai apropiata de ceea ce inseamna legarea cu sarma si sa va dea curajul de a incerca sa faceti primii pasi in stapanirea acestei tehnici.