Intr-adevar, un aparat de calitate ajuta mult. Dar am constatat ca si cu replici mai ieftine (sau, ma rog, nu musai ieftine, dar mai accesibile
) se pot face fotografii de bun simt. Pe de alta parte, daca as avea o camera „desteapta” si n-as sti ce sa-i cer sau ce sa fac cu ce-mi ofera, iar ar fi degeaba. Nu este nevoie de trei metri cubi de pixeli si zoom-uri optice de ’jde X, de detectoare de fetze sau mai stiu eu ce gadget-uri. Daca ai un obiectiv decent, un senzor bun si cativa mega-pixelashi acolo, cred ca-i suficient pentru nevoile „casnice”
.
Eu n-am pretentia ca sunt fotograf… sunt inca in stadiul de „pozograf”, unde probabil voi si ramane
, dar incerc sa invat.
In fotografierea bonsailor, cred ca principalii inamici sunt „Modul Auto” al aparatului, si impresia gresita ca obiectivul „vede” la fel ca ochii nostri
. Si ar intra si blitz-ul in aceeasi categorie.
Cand am setat aparatul pe „Auto”, el intelege „Habar n-am ce vreau sa fac, asa ca vezi tu ce poti sa scoti”
. Iar daca lasam totul la latitudinea senzorilor sai, rezultatul va fi cel putin „artificial”.
Legat de obiectiv si felul in care vedem noi, diferenta este limpede: eu daca ma uit la un bonsai, vad clar fiecare ramura in parte, indiferent ca aceasta e in fata sau in spatele trunchiului, in varf sau la baza. Vad si inteleg toata compozitia!. Eh, obiectivu’ nu a fost invatat sa faca asta, el trebuie
sa focalizeze pe ceva. Iar cand avem un subiect cu adancime, asa cum e copacelul, obiectivul va avea de ales: fie focalizeaza pe ce-i aratam noi (Focus Manual), fie pe ce crede el de cuviinta (Modul Auto), asta insemnand uneori chiar si fundalul din spatele bonsaiului (daca e unul cu detalii), spre exasperarea noastra!
Apoi, chiar si cand am reusit sa incadram si sa focalizam ca lumea, apar situatii in care ne miram cat de diferit pare pomisorul in poza, fata de cum apare in realitate. Desi ai in fata ochilor un contur cursiv al coroanei, ramuri ce pornesc armonios din trunchi, cand te uiti la poza, totul e diferit: conturul coroanei pare intrerupt si cu sincope, ramurile parca-s altfel pozitionate, cele din fata se confunda cu cele din spate si tot asa. Asta e ceea ce va vedea toata lumea, pentru ca pomisorul in realitate, il vezi doar tu
. Pana gasesti unghiul perfect, trebuie sa faci mici ajustari la pozitia aparatului (pe verticala si orizontala, inainte/inapoi). Faci 10-20 de poze din care nu alegi niciuna si o iei de la inceput, pana obtii ceea ce cauti. Sau macar, pana ajungi la ceva apropiat, care sa poata fi editat intr-un Photoshop, ceva. Dar daca e vorba de imagini pentru concursuri, treaba nu mai e valabila, pentru ca acolo nu se admit corectii
.
Una peste alta, lucrurile nu sunt atat de complicate precum par. Daca „te joci” un pic cu aparatul, cu timpii de expunere, diafragma, balansul B/W, e imposibil sa nu gasesti o combinatie favorabila pentru ce ti-ai propus. Apoi, folosirea unui trepied si declansarea intarziata te scutesc de eventuale imagini „miscate”.
La capitolul „lumini”, prefer orice inafara de blitz. Asta „raceste” culorile de zici c-ai tinut bonsaii in formol
In plus, e capabil sa scoata umbre si pe un fundal negru, iar pe portiunile cu lemn mort, adio detalii.
Acasa mi-am improvizat „Studioul Saracului”: un trepied, doua lampi halogen de 500W (de constructii, bine-nteles
), 2 umbrele difuzoare (cumparate din piatza
, dar isi fac treaba); totul nu a depasit 100 Lei. In imagine se poate vedea despre ce vorbesc
Pentru cei interesati, pe Art of Bonsai Project este un articol interesant, scris de Carl Bergstrom
http://www.artofbonsai.org/tutorials/photoguide.php
Si atunci le fotografiez in locul in care sunt asezate, de multe ori fiind un chin si fara sa obtin calitate dorita. Dehh, pasarele multe dupa o varsta!
