Dupa parerea mea (deci, din acest punct nu e obligatoriu sa mai cititi in continuare 
, taiatul unei ramuri nu este, sau nu trebuie considerat, atat de simplu pe cat ii spune numele (cel putin in bonsai). Problemei ar trebui sa i se acorde ceva mai multa atentie decat suntem tentati sa o facem.
Evident ca taiem... dar nu oricum. Cand spui „tai ramura aceea si o lasi pe cealalta sa se dezvolte, etc.”, primul gand e ca taierea ramurii e simpla (lucru perfect valabil daca se respecta anumite conditii), dar mai greu e cu dezvoltarea celeilalte.
In bonsai, dupa taierea unei ramuri de o grosime considerabila (pentru ca la asta ne referim), principalul interes este ca, dupa vindecare, locul ramas sa nu tradeze faptul ca acolo a fost candva o creanga. Altfel spus, cicatricea sa fie cat mai putin vizibila, chiar daca asta implica 4-5 ani de asteptare (sau mai mult).
Evident, estetica locului in care a fost eliminata o ramura depinde foarte mult si de specie, nu numai de tehnica taierii sau de priceperea autorului, taisul si forma sculei folosite, ori anotimpul in care a fost facuta taierea. Speciile reactioneaza diferit la interventii, iar acest lucru trebuie (sau se presupune a fi) cunoscut de catre cel ce face taierea. Unele plante au tendinta de a-si „retrage” tesutul viu mult mai mult decat altele, in urma unei raniri. De aceea, la o acidofila (azalee, erica, rhododendron, s.a.) e bine sa se lase un „ciot” al ramurii eliminate... Planta va face restul, retragandu-se pana la limita ramurii (sau trunchiului) din care iesea creanga eliminata. In anul urmator, ciotul uscat va putea fi indepartat, iar cicatricea va fi minima. Daca am taia strict din punctul in care ramura emerge (mai ales cu un cleste concav), ar exista riscul ca in locul ranii sa ramana o scobitura pentru muuuult, muuult timp (uneori chiar mai mult timp decat am putea noi trai, chiar daca nu fumam sau consumam alcool!
).
La alte specii, care dezvolta un tesut calos bogat, direct in marginea taieturii, evident ca taierea ar trebui facuta la limita trunchiului sau ramurii din care apare creanga ce se vrea a fi eliminata. Este cazul majoritatii speciilor cu frunze cazatoare de zona temperata, a tropicalelor ce nu-si pierd frunzele si a majoritatii coniferelor. Nu insist asupra momentului in care trebuie facuta taierea, pentru ca acesta difera in functie de locatia fiecaruia si de felul in care e intretinuta planta (difera chiar foarte mult!).
Ce vreau sa punctez, e FELUL in care facem taietura! MODUL in care tinem clestele/foarfecele in mana. Pentru a ne forma o idee in acest sens, nu e nevoie de cursuri si tratate de specialitate... E suficient sa observam ce fac plantele in natura.
O rana a unei plante se va vindeca intotdeauna dinspre exterior spre interior, cu preponderenta din lateral, pe orizontala. Calusul va aparea si se va dezvolta intotdeauna din stanga/greapta, niciodata sus/jos!
Acest lucru poate fi vazut la tot pasul, oriunde un copac si-a pierdut o ramura, in curti, in parcuri, pe alei, in padure, etc.
De ex. in Cismigiu: 1. ramura taiata si rana plombata cu ciment
Se vede ca tesutul calos acopera rana din lateral. 2. Ramura taiata si rana netratata 
Se vede ca tesutul calos se dezvolta in acelasi mod, din lateral.
Practic, copacii ne spun asta: daca-mi taiati o ramura, taiati-o in asa fel incat rana sa fie cat mai ovala (cu varfurile in axa de crestere a ramurii). Cu cat vom reusi sa respectam aceasta cerinta, cu atat rana va fi acoperita mai usor, iar urmele vor fi mai putin vizibile.
Nu ma bag in scule si in felul in care sunt folosite, pentru ca la noi e inca un teren virgin; fiecare taie cu ce are. Dar indiferent ca taiem cu unghiera sau cu drujba, daca rana e ovala cu varfurile in lungul axei, se va vindeca mai repede (puteti avea incredere, nu eu spun asta, ci copacii).
, taiatul unei ramuri nu este, sau nu trebuie considerat, atat de simplu pe cat ii spune numele (cel putin in bonsai). Problemei ar trebui sa i se acorde ceva mai multa atentie decat suntem tentati sa o facem.Evident ca taiem... dar nu oricum. Cand spui „tai ramura aceea si o lasi pe cealalta sa se dezvolte, etc.”, primul gand e ca taierea ramurii e simpla (lucru perfect valabil daca se respecta anumite conditii), dar mai greu e cu dezvoltarea celeilalte.
In bonsai, dupa taierea unei ramuri de o grosime considerabila (pentru ca la asta ne referim), principalul interes este ca, dupa vindecare, locul ramas sa nu tradeze faptul ca acolo a fost candva o creanga. Altfel spus, cicatricea sa fie cat mai putin vizibila, chiar daca asta implica 4-5 ani de asteptare (sau mai mult).
Evident, estetica locului in care a fost eliminata o ramura depinde foarte mult si de specie, nu numai de tehnica taierii sau de priceperea autorului, taisul si forma sculei folosite, ori anotimpul in care a fost facuta taierea. Speciile reactioneaza diferit la interventii, iar acest lucru trebuie (sau se presupune a fi) cunoscut de catre cel ce face taierea. Unele plante au tendinta de a-si „retrage” tesutul viu mult mai mult decat altele, in urma unei raniri. De aceea, la o acidofila (azalee, erica, rhododendron, s.a.) e bine sa se lase un „ciot” al ramurii eliminate... Planta va face restul, retragandu-se pana la limita ramurii (sau trunchiului) din care iesea creanga eliminata. In anul urmator, ciotul uscat va putea fi indepartat, iar cicatricea va fi minima. Daca am taia strict din punctul in care ramura emerge (mai ales cu un cleste concav), ar exista riscul ca in locul ranii sa ramana o scobitura pentru muuuult, muuult timp (uneori chiar mai mult timp decat am putea noi trai, chiar daca nu fumam sau consumam alcool!
). La alte specii, care dezvolta un tesut calos bogat, direct in marginea taieturii, evident ca taierea ar trebui facuta la limita trunchiului sau ramurii din care apare creanga ce se vrea a fi eliminata. Este cazul majoritatii speciilor cu frunze cazatoare de zona temperata, a tropicalelor ce nu-si pierd frunzele si a majoritatii coniferelor. Nu insist asupra momentului in care trebuie facuta taierea, pentru ca acesta difera in functie de locatia fiecaruia si de felul in care e intretinuta planta (difera chiar foarte mult!).
Ce vreau sa punctez, e FELUL in care facem taietura! MODUL in care tinem clestele/foarfecele in mana. Pentru a ne forma o idee in acest sens, nu e nevoie de cursuri si tratate de specialitate... E suficient sa observam ce fac plantele in natura.
O rana a unei plante se va vindeca intotdeauna dinspre exterior spre interior, cu preponderenta din lateral, pe orizontala. Calusul va aparea si se va dezvolta intotdeauna din stanga/greapta, niciodata sus/jos!
Acest lucru poate fi vazut la tot pasul, oriunde un copac si-a pierdut o ramura, in curti, in parcuri, pe alei, in padure, etc.
De ex. in Cismigiu: 1. ramura taiata si rana plombata cu ciment
Se vede ca tesutul calos acopera rana din lateral. 2. Ramura taiata si rana netratata 
Se vede ca tesutul calos se dezvolta in acelasi mod, din lateral.Practic, copacii ne spun asta: daca-mi taiati o ramura, taiati-o in asa fel incat rana sa fie cat mai ovala (cu varfurile in axa de crestere a ramurii). Cu cat vom reusi sa respectam aceasta cerinta, cu atat rana va fi acoperita mai usor, iar urmele vor fi mai putin vizibile.
Nu ma bag in scule si in felul in care sunt folosite, pentru ca la noi e inca un teren virgin; fiecare taie cu ce are. Dar indiferent ca taiem cu unghiera sau cu drujba, daca rana e ovala cu varfurile in lungul axei, se va vindeca mai repede (puteti avea incredere, nu eu spun asta, ci copacii).