provocarea lui tzep mi-a rămas în minte, aşa că am făcut câteva cercetări pentru a vedea ce-i cu hibiscuşii noştri de-şi schimbă florile mai des ca (unii dintre) noi ciorapii. Pentru informaţii putem să-i mulţumim lui Charles Black de la hiddenvalleyhibiscus, de pe siteul căruia am tradus următoarele
Se pare că există trei clase mari de pigmenţi: carotenoizii, antocianii şi flavonolii. Primii acoperă nuanţele de la galben la roşu trecând prin oranj, antocianii ajung de la roşu la albastru şi negru, iar flavonolii se ocupă de alb şi crem.
Carotenoizii sunt cei mai stabili pigmenţi datorită faptului că îşi au propriile compartimente în celulele plantelor. Pesticidele nu ajung la ei şi nici îngrăşămintele. Din acest motiv galbenul intens şi portocaliul se menţin cel mai mult atunci când planta este afectată de schimbări de temperatură, hrană şi aşa mai departe. Temperaturile mari provoacă şi o intensificare a culorilor. Este exact ceea ce se întâmplă cu roşiile (încep să se coacă de la o anumită temperatură în sus, când sunt activaţi şi carotenoizii. Când temperatura scade, scade şi intensitatea culorilor astfel încât roşul intens poate deveni portocaliu, iar galbenul poate ajunge la crem sau chiar alb.
Cu totul altfel stau lucrurile cu antocianii. Temperaturile joase activează aceşti pigmenţi, iar efectul cel mai evident este înroşirea frunzelor anumitor copaci la venirea toamnei. Sunt totodată şi cei mai instabili pigmenţi, pentru că sunt creaţi în rădăcini, dizolvaţi în apă şi nevoiţi să parcurgă întregul traseu până la flori pentru a influenţa culoarea acestora. Cea mai mică schimbare de mediu afectează sau blochează traseul antocianilor, ceea ce face ca albastrul şi violetul să fie cele mai instabile culori la hibiscus.
Antocianii depind foarte mult şi de ph-ul solului, dar controlul ph-ului nu duce şi la controlul culorilor, pentru că acestea depind într-o şi mai mare măsură de gene. Instabilitatea antocianilor face ca roşul, albastrul şi violetul intense să se decoloreze pe măsură ce floarea se veştejeşte în timpul verii. Altfel stau lucrurile iarna, când temperaturile reci măresc producţia de antociani (pigmenţii au şi rol anti-îngheţ), iar spectrul roşu-albastru-violet-negru se intensifică. Pentru că acest spectru este atât de larg, antocianii sunt răspunzători de spectaculoasele degradeuri ale anumitor varietăţi de hibiscuşi, degradeuri care vara pot deveni mult mai bruşte tocmai din cauza inhibării antocianilor.
Tot de aceşti pigmenţi depinde albastrul, culoare atât de râvnită la hibiscuşi, ceea ce face ca anumite nuanţe să poată fi obţinute doar la plante extrem de sănătoase, crescute în condiţii perfecte. Un fel de "mă albăstresc de bine ce-mi e"
Flavonolii sunt din aceeaşi clasă de pigmenţi ca şi antocianii, deci depind mult de factorii de mediu, dar acoperă spectrul de la alb la galben deschis. Datorită lor florile de hibiscus sunt crem la înflorire şi se decolorează spre alb vara, dar îşi intensifică nuanţele spre galben când vremea se răceşte.
Sper că vă ajută informaţiile, mai ales că ele explică nu doar schimbarea culorilor, ci pot da indicii despre sănătatea plantelor, când culorile se modifică deşi factorii de mediu sunt aceiaşi.